Despre moarte si pomenirea mortilor

Despre moarte, misterul mortii, despre comuniunea cu cei raposati, precum si invatatura ortodoxa despre slujba inmormantarii si a parastasului, cinstirea si pomenirea mortilor

Introducere

Oricat am medita asupra mortii, oricat am citi sau am discuta pe aceasta tema, este putin probabil sa depasim simplul stadiu al unor idei sau reprezentari mentale care produc oarece fiori sau emotii. Cu totul alta perceptie a acestui fenomen avem atunci cand cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avanta cu pasi repezi spre vesnicie. Din perspectiva crestina, moartea nu este un sfarsit, ci doar o trecere spre un nou inceput, autentic si vesnic. De aceea, nu moartea in sine conteaza pentru un crestin, ci starea interioara a omului pus in fata acestei dramatice treceri, stare care se propaga si se amplifica in vesnicie.

Teologul ortodox Kallistos Ware identifica si analizeaza in fragmentul care urmeaza mai multe paradigme de atitudine crestina in fata mortii. Desi tragica si nenaturala, moartea poate fi privita si ca dar facut de Dumnezeu unei umanitati alterate prin pacat. Acest dar semnifica, potrivit traditiei crestine, sansa unui nou inceput si a unei vieti vesnice in imparatia prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.

„Vremea mortii este in fiecare clipa"

Este bine sa retinem trei lucruri in legatura cu locul mortii in viata noastra si atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de ea. Mai intai, moartea este mai aproape decat ne imaginam noi. Apoi, ea este profund nenaturala, potrivnica planului dumnezeiesc, dar, in acelasi timp, si un dar al lui Dumnezeu. Si, in sfarsit, este o despartire care nu este despartire. Moartea nu este doar un eveniment indepartat, plasat undeva la capatul vietii, ca o concluzie a vietii pamantesti, ci o realitate foarte prezenta si permanenta in jurul nostru si in noi. Mor in fiecare zi! spune Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea mortii e in fiecare clipa", intareste T. S. Eliot. Tot ceea ce traieste este o forma de moarte: tot timpul murim. Dar, in aceasta experienta cotidiana a mortii, fiecare moarte este urmata de o noua nastere: orice moarte este, in acelasi timp, o forma de viata. Viata si moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se intrepatrund. Orice existenta umana este o imbinare de moarte si de inviere, „ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim" (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pamant este un Paste permanent, o continua traversare a mortii spre o noua viata. Intre nasterea dintai si ultima moarte, firul intregii noastre existente este alcatuit dintr-o serie de „mici" morti si nasteri. De fiecare data cand adormim, la caderea noptii, pregustam din moarte si de fiecare data cand ne trezim, in dimineata urmatoare, suntem de parca am fi inviat din morti. O binecuvantare evreiasca spune: „Binecuvantat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Imparatul lumii pe care o rezidesti in fiecare dimineata". Acelasi lucru se intampla si cu noi: in fiecare dimineata, la trezire, suntem ca ziditi din nou. Poate si moartea ultima va fi o „re-zidire", o adormire urmata de o trezire. Adormim fara teama in fiecare noapte pentru ca stim ca ne vom trezi iarasi a doua zi dimineata. De ce n-am avea aceeasi incredere in ultima adormire? De ce n-am putea crede ca ne trezim, fapturi noi, in vesnicie?

Putin diferit, acest model viata-moarte apare si in procesul cresterii noastre. In fiecare etapa trebuie sa moara ceva in noi ca sa putem trece la etapa urmatoare. Trecerea de la varsta sugarului la prima copilarie, de la copilarie la adolescenta, de la adolescenta la varsta adulta implica, de fiecare data, o moarte launtrica ce da nastere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilarie la adolescenta, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar daca, intr-un fel sau altul, refuzam aceasta nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevarate. Cum scrie George Mac Donald in romanul sau Lilith: „Veti muri atat cat ati refuzat sa traiti." Numai moartea vechiului face posibila aparitia noului in noi; fara moarte n-ar exista o viata noua.

Un dar pentru un nou inceput

Daca a deveni adult este o forma de moarte, tot feluri de a muri sunt si plecarile dintr-un loc sau despartirile de o persoana iubita. Sunt despartiri, separari necesare neintreruptei noastre cresteri spre maturitate. Niciodata n-am putea realiza tot ce avem in noi, adevaratul nostru potential, daca n-am avea, intr-o buna zi curajul sa parasim peisajul familiar, sa ne despartim de actualii prieteni, sa ne faurim legaturi noi. Cramponandu-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualitatii incepe cu o plecare si, dandu-i drumul celui care pleaca, dai dovada de iubire".

Daca moartea este ceva ce ne asteapta pe toti, nu este pentru aceasta mai putin profund anormala. E monstruoasa si tragica. In fata mortii aproapelui sau a propriei noastre morti, oricat de realisti am fi, sentimentele de dezolare, oroare si chiar indignare sunt justificate: „Nu intrati tacuti in aceasta noapte, urlati, tunati si fulgerati impotriva agoniei lumii", spune poetul Dylan Thomas. Iisus insusi a plans la mormantul prietenului Sau Lazar (In 26, 38), iar in gradina Ghetsimani a fost cuprins de frica in fata imanentei propriei Sale morti (Mat 26, 38). Sfantul Apostol Pavel considera moartea „vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit" (I Cor. 15, 26) si o leaga strans de pacat: „boldul mortii este pacatul" (I Cor. 15, 56). Murim pentru ca traim cu totii intr-o lume cazuta, pervertita, dezbinata, nebuna, zdrobita. Dar, desi tragica, moartea este si o binecuvantare. Cu toate ca n-a facut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai putin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii si compatimirii Sale. Pentru noi oamenii, viata vesnica in aceasta lume cazuta, captivi pentru totdeauna cercului vicios al uratului si pacatului, ar fi fost un destin teribil si insuportabil. Din aceasta cauza, Dumnezeu ne-a oferit o scapare desfacand unirea dintre suflet si trup pentru a le recrea, a le reuni la invierea cea de obste si a le readuce astfel la plenitudinea vietii.

„O despartire care nu este despartire"

Si, in sfarsit, moartea este o despartire care nu este despartire. Traditia ortodoxa acorda cea mai mare importanta acestui punct. Si viii si mortii formeaza o singura familie. Prapastia mortii nu este de netrecut pentru ca ne putem intalni cu totii in jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusa Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (...) este locul de intalnire a celor morti cu cei vii si cu cei ce inca nu s-au nascut, care, iubindu-se unii pe altii, se unesc in jurul Sfintei Mese din altar ca sa-si marturiseasca iubirea de Dumnezeu". Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), intr-o scrisoare catre un credincios indoliat: „Noi suntem vii in Iisus Hristos, ne miscam in El si existam in El. Si viii si mortii suntem cu totii in El. Sau si mai bine spus, in El traim cu totii, nu mai exista moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al mortilor, ci Dumnezeul celor vii. Exista un singur Dumnezeu si sunteti uniti in Cel Unul. Numai ca, o vreme, nu va veti mai putea vedea, pentru ca intalnirea viitoare sa va aduca si mai multa bucurie. Atunci nimeni nu va va mai lua bucuria. Dar chiar si acum traiti impreuna. Atata doar ca ea a trecut in alta camera si a inchis usa in urma ei... Iubirea duhovniceasca nu este impiedicata de separarea vizibila."

Despre taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului

Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: " Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete ?". Si Dumnezeu i-a raspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste." Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.

Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. " Adevarat zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mantuitorul Iisus Hristos talharului celui bun. In acest fel fiecare suflet despartit de trupul lui ori va fi in rai ori in iad. Cand? Astazi , a zis Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre Vamile Vazduhului si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte? Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, fiindca dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi, un continuu si vesnic prezent. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.

Noi cunoastem si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici – stalpul, temelia si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa cea adevarata si dreapta si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant. In acest fel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urca spre Domnul nostru Iisus Hristos, intr-o mare bucurie fiind insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, pacate si patimi, este condus de diavoli in iad, unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul). Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreaba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa.

Cand a venit ceasul mortii mele, duhurile cele rele m-au inconjurat din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadea curaj si indrazneala. Abia atunci demonii s-au indepartat putin de patul meu. Unul din ingeri a intrebat cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti ce va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat si au inceput a descoperi si arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit, a venit moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu este formata si alcatuita decat din oase omenesti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica.

Sfintii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, fiindca el nu are mare povara de pacate.". Moartea se apropie de mine, a luat o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Am pierdut astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma mi-a taiat capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea a pregatit o bautura intr-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu a putut sa o suporte, s-a infiorat intr-atat si s-a aruncat afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor. Cand m-am intors, am vazut trupul meu ca zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii au inceput a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata s-a aratat Sfantul nostru Parinte Vasile, care a zis catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu m-a ascultat si mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si acum dau aceasta punga pentru acest suflet, care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au ramas inmarmurite; au inceput a scoate gemete tanguitoare si s-au indepartat. Apoi iarasi s-a aratat Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. A deschis vasele, unul dupa altul, si a varsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul a zise catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul s-a facut nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit."

Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in balanta, in cumpana si: Daca partea dreapta este mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul ingerilor; daca cele doua parti ale cumpenei sunt deopotriva, atunci desigur ca numai mila lui Dumnezeu capata biruinta; cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva); cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate. Acestea sunt conditiile, criteriile si imprejurarile ce insotesc moartea omului.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Luc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde si atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie." Ca urmare, o continua (po)cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica. Nu doar cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, insa si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.

Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.". "Moartea pacatosului este cumplita ." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatosul. Pacatosul este acela ce incalca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face sa se nasca in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, fiindca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit, cand era pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul ducandu-l in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade atunci cand paraseste aceasta lume.

Despre pomenirea raposatilor sau repausatilor nostri si cum se fac pomenirile pentru cei morti?

In alta ordine de idei, vom spune ca pomenirile sau praznicele mortilor, sunt jertfe ce se fac in numele celor morti. Ele se mai numesc si parastase. Numele de parastas vine din limba greaca si inseamna a mijloci, a sta in locul cuiva, de la faptul ca noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem in speranta ca Dumnezeu, pentru jertfa noastra plina de iubire si pentru rugaciunea facuta de cel care primeste darul, va ierta pacatele pe care cel mort le-a facut in decursul vietii sale. Iar cand cineva primeste ceva dat si slujit la Biserica sau acasa, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu sa-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste inseamna slavit sa fie Domnul)

Care sunt termenele sau perioadele ori soroacele de pomenire a mortilor?

Biserica a randuit ca noi, cei vii, sa-i pomenim pe cei morti in anumite zile, socotite din clipa mortii, zile a caror insemnatate este urmatoarea:
- la trei zile (ziua ingroparii), jertfa este adusa in numele lui Dumnezeu Unul in Fiinta dar Intrei in Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.
- La noua zile, la fel in numele Sfintei Treimi, adica de trei ori cate trei, ca cel mort sa fie ajutat de cele noua cete de ingeri si in amintirea ceasului 9 cand Domnul a murit pe cruce.
- La patruzeci de zile sau sase saptamani (la soroc, soroc inseamna patruzeci), in amintirea Inaltarii la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
- La trei luni, sase luni si un an, apoi din an in an pana la sapte ani.
Celor morti le foloseste foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.

Ce sunt sarindarele?

Sarindar inseamna pomenirea unui adormit in Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de doua feluri: de obste, cand se pomenesc 40 de liturghii una dupa alta (ca la Manastiri); particulare, cand se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Paresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cat cuprinde Postul Pastelui. Pentru ca in fiecare sambata se fac pomeniri pentru cei adormiti in Domnul, paresimi este numele dat pomenirilor mortilor facute in aceasta perioada. Pentru cei ce vor sa tina paresimile, pomenirile se fac in fiecare sambata

Ce este necesar si ce anume trebuie la o slujba de pomenire a mortilor?

La o pomenire avem nevoie de coliva care inchipuie pe cel adormit, lumanarea care inchipuie credinta celui mort (de aceea se aprind lumanari in clipa mortii unui credincios), vin rosu, care inchipuie viata, colacul mare, rotund, simbolizeaza credinta noastra in viata de veci, deoarece cercul nu are inceput nici sfarsit, iar prescura in trei colturi arata credinta noastra in Sfanta Treime, prescura in patru colturi inchipuie credinta noastra in Biserica cea Una dar care este Universala, extinsa in cele patru puncte cardinale.

Ce anume ajuta cel mai mult la pomenirea mortilor?

Foarte folositor este ca cel adormit sa fie pomenit la Proscomidie in Sfanta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserica prescura, o sticluta de vin, ulei, pomelnicul si lumanarea aprinsa. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea paresimilor se numeste ultima pomenire a Paresimilor, care are lor in sambata din saptamana luminata.

Unde anume se face pomenirea mortilor?

Pomenirea se face: 1. in Biserica, 2. la mormant (la cap) si 3. acasa (la mancare si daruri). Este absolut necesara pomenirea la parastas si sfanta liturghie, deoarece aceste slujbe ajuta real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormantului se face o pomenire scurta urmata de „Vesnica pomenire” si stropirea mormantului cu vin. Acasa se face un parastas si se citesc darurile de mancare si de haine.

In alta ordine de idei, Biserica Ortodoxa a randuit ca in toate cele sase sambete din Postul Mare sa fie pomeniti de familii toti cei care au trecut la cele vesnice. Se fac parastase, care sunt insotite de coliva indulcita cu miere, coliva reprezentand nadejdea in invierea celui raposat, iar mierea, credinta noastra in viata tihnita si placuta a mortului. De asemenea, se dau de pomana colaci, vin si lumanari, care inchipuiesc Trupul, Sangele si Lumina lui Iisus Hristos.

Sfantul Mucenic Teodor Tiron, nimicitorul idolilor

In toata perioada Postului Mare, sambata se fac pomeniri pentru cei morti. Acestea au inceput o data cu sambata lui Teodor, care se mai numeste si sambata colivelor. Pentru a intelege insa de ce Sfantul Teodor este pomenit in prima sambata din Postul Mare, trebuie sa precizam faptul ca imparatul Iulian Apostatul a poruncit, la un moment dat, ca toate produsele care se vindeau in piata cetatii imperiale sa fie stropite cu sangele animalelor sacrificate idolilor, pentru a intina astfel prima saptamana din Postul Mare al crestinilor. Mucenicul Teodor i s-a aratat in vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian si sfatuindu-l sa fiarba graunte de grau si sa le imparta tuturor locuitorilor Constantinopolului pentru ca acestia sa nu mearga sa cumpere de la piata. Fiind astfel izbaviti de intinaciunea idolatriei, gratie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credinciosilor sa serbeze in fiecare an, la incheierea primei saptamani a Postului Mare, un praznic care sa comemoreze acest eveniment.

Rugaciuni pentru iertarea pacatelor

Slujba prin care sunt pomeniti toti cei care au trecut la cele vesnice este cunoscuta sub denumirea de „parastas”. Parastasele sunt acele slujbe speciale in cadrul carora trupul mortului, nefiind de fata, este simbolizat prin coliva. Verbul grecesc „paristemi” inseamna a se alinia alaturi de cineva, a sta in rand cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care ne alaturam prin rugaciune celui mort si ne infatisam lui Dumnezeu cu tot cu rugaciuni, prin intermediul carora El sa ierte pacatele celui adormit. Acestea se pot face ori de cate ori dorim sa ne rugam pentru mortii nostri, impreuna cu Biserica si cu preotii parohiei de care apartinem.

Coliva inchipuieste nadejdea noastra in invierea celui raposat

Toti cei care au plecat din aceasta lume nu-si mai pot schimba starea de dincolo. O singura scapare mai este. Aceasta ne este aratata in „Marturisirea Credintei Ortodoxe”, in care se spune: „Credinta ne invata ca un mare numar de pacatosi care s-au cait in clipa de pe urma sunt scapati din Iad, prin rugaciunile si milosteniile celor vii”. Prin rugaciunile celor vii intelegem: rugaciunile preotului la Sfanta Liturghie, rugaciunile noastre pentru raposati, parastasele pentru pomenirea celor decedati si pomelnicele mortilor pe care le dam preotului la Sfanta Liturghie. Acestea trebuie sa fie insotite de o prescura, din care se scoate Trupul Domnului la Sfanta Jertfa, de o lumanare, ca sa aiba mortul parte de lumina si de vin, din care se pregateste Sangele Domnului. In plus, parastasele se insotesc de coliva indulcita cu miere sau zahar, caci coliva inchipuieste nadejdea noastra in invierea celui raposat, iar mierea sau zaharul, credinta noastra in viata tihnita si placuta a mortului. De asemenea, se dau de pomana colaci, vin si lumanari, care inchipuiesc Trupul, Sangele si Lumina lui Iisus Hristos. Alaturi de acestea mai avem nevoie de tamaie si de untdelemn - toate fiind jertfe placute Domnului.

Prin milosteniile care se fac in cadrul parastaselor intelegem: mancarea care se da pentru sufletul mortului, vasele, hainele si orice alte lucruri date de pomana, toate sunt doar pentru sufletul celui raposat.

Cateva referinte despre slujba propriu zisa a inmormantarii

Asa dupa cum am mai spus si in primele pagini ale acestui material, Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat ori sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata, pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor. Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii. Pentru a evita atat confuziile, cat si superstitiile, obiceiurile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta noastra, crestina ortodoxa, am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului, a defunctului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele concrete, in care Biserica si slujitorii ei sunt implicati.

Recomandari, indrumari si povatuiri practice cu privire la desfasurarea ceremonialului inmormantarii

Moartea unuia dintre crestini, este, bineinteles, prilej de indurerare si de intristare. Atunci cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze in aceste momente. Astfel si preotul isi ia masurile potrivite, specifice, adecvate si cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si de inmormantare. De la biserica se vor solicita steagul negru de doliu, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul ziua, data si ora inmormantarii, precum si orele potrivite pentru slujbele de priveghere, de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului, prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este asezat in sicriu, cu privirea spre rasarit (deoarece de acolo va veni Iisus Hristos la invierea tuturor). Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca ocrotitor spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Iisus Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste. Trupul este acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Iisus Hristos. La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin, pana la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta: "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!" Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune, cu care crestinul va intampina pe Iisus Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Iisus Hristos, Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12). Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

De retinut:

Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.
• In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele. Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.
• Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
• De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"
• Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.
• Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente.
• Daca defunctul, decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

Despre priveghere si stalpi (cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita, in termen bisericesc, panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vremea potrivita. Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire, inviere si viata vesnica, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul nostru Iisus Hristos Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot in acest fel si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul. In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.

De retinut:

Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul ori defunctul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) ori sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
• Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, sa se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
• In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac alte sau diferite gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu deranja si perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
• Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la prepararea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, deoarece sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul slujitor.
• Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si din Psaltirea lui David.
• Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, nu se joaca carti, sah ori alte jocuri ci se pastreaza o atitudine serioasa, sobra si solemna.
• Unii credinciosi, in situatia cand defunctul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit ori nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara pocainta, marturisire ori spovedanie si fara grijanie (adica fara ultima impartasanie, inainte de a-si da sufletul) este considerata, socotita, pe drept cuvant, nu doar ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de precizari si mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor, pentru lipsa de grija fata de suflet.
• Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs in mod brusc, naprasnic si accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea cu o anumita regularitate, editiile mai noi ale catehismului ortodox permite, fara a fi obligatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de precizarea sau observatia: "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare".

Despre randuiala si ritualul inmormantarii

In ziua, data si la ora, stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa. Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir. Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi asezata la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva, colacii si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu jerbele si coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti. Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului. Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul rosteste in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

De retinut:

Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru savarsirea, in continuare, a slujbei inmormantarii este paganesc si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.
• Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestui material). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romantate si pietiste, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Asemenea practici demonstreaza si dovedesc lipsa de seriozitate a celor ce le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
• In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de reculegere, sobrietate si liniste, de meditatie, reflectie si de rugaciune.
• Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu deranja si perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.
• Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu impartirea si oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata si neintemeiata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina – Iisus Hristos" care calauzeste sufletul defunctului, decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse".
• La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in interiorul bisericii si nu trebuie deranjata ori perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
• Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este paganeasca si trebuie abandonata sau parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.
• Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..."
• Asadar, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
• Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand pe tot parcursul slujbei.
• Coroanele, jerbele si pomul raman la usa bisericii.
• Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
• La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
• La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa sfanta cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
• Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme aseaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea lui spre scaunul ori tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
• Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
• Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
• Exista si o alta intelegere gresita sau eronata in legatura cu traseul de parcurs de la casa defunctului pana la biserica si de acolo la cimitir.
• Toti stiu ca cel decedat se duce "pe drumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul slujitor.
• Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni - nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca este inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.

Funeraliile de la cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

De retinut:

Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea – cu toate ca nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
• Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
• Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se adune si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
• Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
• Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
• S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (sau o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa ori spirituala.
• Familia si asa greu incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul defunctului si decedatului are atata nevoie, fiindca se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.
• Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor, fundatiilor sau organizatiilor de persoane cu dizabilitati, intr-un cuvant, strainilor care realmente au mare nevoie de ajutor si se bucura in mod sincer de o haina ori de o farfurie de mancare gatita.
• Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul slujitor, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

Despre pomenirea de dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inmormantare. Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu buna cuviinta si cu aleasa rugaciune in gand, pentru cel raposat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta sau botez. In loc de "noroc!" sau alta urare de acest fel, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (ori s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca". Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu doar ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna crestere, educatie sau bun simt, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica. Daca cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, cat si cel care i-a dat bautura peste masura. Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati ori parasiti in casele sau leaganele de copii. Cand raposatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preotul paroh sau slujitor care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, fiindca a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea si fericita ocazie de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de situatii.

De retinut:

Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familie,i care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar foarte mare.
• Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea unita si conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).
• Prin urmare, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.
Despre slujbele de pomenire de dupa inmormantare
Asa, dupa cum am mai spus si mai la inceputul acestui material documentar, Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa inmormantarea si ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:
La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului nostru Iisus Hristos a treia zi.
• La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al noualea, cand Domnul nostru Iisus Hristos, inainte de a muri pe cruce, a promis talharului raiul, pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
• La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc la 40 de zile dupa Invierea sa din morti, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".
• La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
• La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime, care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata vesnica, de dincolo.
• In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.
De retinut:
Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul paroh sau slujitor. Acest lucru este necesar deoarece trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.
• De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si, indeosebi, sambata.

Despre slujba de pomenire a parastasului la patruzeci de zile (Ridicarea panaghiei)

La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor defunctului.
Referitor la darurile ce se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preotul slujitor printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obiceiul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat apreciaza sau crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influenta asupra starii sufletesti a celui raposat.

Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta noastra biserica.

In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, potrivit invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecat!>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata ce priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Obsteasca, Universala, Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor, de grija si respectul pe care cei vii il arata fata de cei morti.

Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale, deosebite sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie ori sociale ne obliga sa nu putem savarsi pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata lui particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu aportul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie in favoarea lui. Caci acesta este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila crestina. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data exacta. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta, ignoranta sau necredinta. Insa pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului."

Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea zilelor celor 40".

De retinut:

Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, fiindca duminica, amintindu-ne de ziua Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, este zi de bucurie, iar nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului nostru. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se oficieze parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor Tiron.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.
• In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se oficiaza Sfanta Liturghie obisnuita sau deplina.
• Este de dorit ca pomenirile sa se faca, legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.
• La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului nostru Iisus Hristos asupra sorocului de care este vorba.
• In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei adormiti dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul slujitor, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului.
• Obiceiul, practicat in unele zone din tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de slujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
• Pentru toate aceste pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.
• Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sfintele Pasti si Pogorarea Sfantului Duh.
• Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca slujba sa se faca in comun iar nu separat, caci cu cat rugaciunea are un caracter colectiv, cu atat este mai puternica.
• La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii Domnului Iisus Hristos, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, fiindca prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.
In loc de concluzii finale si incheiere, alte randuieli, indrumari si povatuiri practice
• Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare atunci cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul slujitor o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.
• Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, deoarece in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la chioscurile si pangarele parohiale, fiindca sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.
• Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconii si preotii de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita, speciala.
• Pentru toti raposatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sfintele Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala deosebita, speciala.
• Celor ce urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarseste nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Sfanta noastra Biserica. (Vezi Hotararea Sfantului Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari).
• Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.
• Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi Hotararea Sfantului Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).
• Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este unul profan si se practica la dezvelirea unor monumente, busturi, sculpturi ori placi comemorative. Cu alte cuvinte, prezenta panzei nu este absolut necesara.
• Mormintele trebuie ingrijite de rudele defunctului si ale decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case, cavouri ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce dorm sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton, marmura si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii, buruieni si de indiferenta sau pasivitatea noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu intentie si vinovatie.
• Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela iar mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de o persoana desemnata in acest scop). Parerea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant ori sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este gresita, incorecta si trebuie abandonata.
• La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul slujitor, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos".
• Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa dupa cum am mai spus.
• Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, indepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folosul sufletesc indrumarile, recomandarile si povatuirile ei.
Cateva hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la slujba inmormantarii, a pomenirii mortilor si a parastasului

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea

1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul in care cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenta religioasa;
2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat;
3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte".
Hotararea nr. 506 din anul 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)
"Slujba inmormantarii sinucigasilor sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa un ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".
Hotararea nr. 9117 din anul 1953, referitoare la folosirea cantarii instrumentale la inmormantari (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)
"Folosirea cantarii din instrumente muzicale la inmormantari se lasa la aprecierea chiriarhilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu conditia sa nu prejudicieze solemnitatea si atmosfera de evlavie a slujbei"…

Sursa bibliografica de referinta: Preot Eugen Dragoi Inmormantarea si pomenirile pentru morti, editia a patra, Editura Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 2002

Bibliografie selectiva:
Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum sa cinstim mortii, Barlad, 1938.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1990.
Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, 1992.
Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti, 1993.
Pr. Dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinta crestina, Malovat, 1996.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Galati, 1996; vol. II, Galati, 2001.

Material documentar intocmit de catre Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
271 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 42982

Voteaza:

Despre moarte si pomenirea mortilor 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Vasilescu AlexandraPostat la 2014-07-29 16:50

    INTERESANT SITE ! DUMNEZEU ESTE CALEA , ADEVARUL & VIATA ! DOAMNE AJUTA !

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.