Invierea Domnului 2012: Hristos - Stapanul si Mantuitorul

† TIMOTEI
Prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al Spaniei si Portugaliei
Cuvant pastoral la Invierea Domnului 2012: Hristos - Stapanul si Mantuitorul

Catre tot clerul si poporul dreptslavitor din
Episcopia Spaniei si Portugaliei
Har, mila si pace de la Hristos Domnul nostru,
iar de la noi parintesti binecuvantari!

„Dumnezeul parintilor nostri a inviat pe Iisus (…) pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a inaltat Stapanitor si Mantuitor, ca sa dea lui Israel pocainta si iertarea pacatelor” (Faptele Apostolilor 5, 30-31).

Prea Cuviosi si Prea Cucernici Parinti,
Iubiti credinciosi,
Hristos a Inviat!

Dumnezeu ne-a invrednicit sa ajungem si ziua de azi, zi de mare sarbatoare pentru intreaga crestinatate. Am inviat si noi o data cu Hristos si bucuria aceasta a innoirii noastre spirituale ne hraneste sufletele si ne determina sa-I multumim Dumnezeului nostru pentru dragostea ce ne-o poarta.

Acum stim ca Dumnezeu, atat de mult „a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Credinta noastra, cu siguranta, capata un nou suflu in aceste zile de sarbatoare, pentru ca Duhul Sfant o face vie si lucratoare in noi, acum mai mult decat oricand.

Ceea ce Hristos fagaduise ucenicilor Sai – „Nu va voi lasa orfani” si iarasi: „Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac. Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi Il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi” – astazi se implineste din nou. Fagaduinta o vedem si o simtim, Duhul Sfant, in lucrarea Sa, ni-L aduce aminte pe Hristos si ne invata toate cele despre El, in special faptul ca El este intaiul om care a invins pacatul si moartea, ca El, Hristos Domnul nostru, a devenit Stapanitor si Mantuitor si ca prin El avem viata vesnica.

Lucrarea de mantuire a fiecarui om a savarsit-o, asadar, o data pentru totdeauna, Hristos, stapanind peste moarte: prin moarte si inviere si este ceea ce in termeni teologici numim mantuirea obiectiva. De aceea Il numim pe Hristos Stapan si Mantuitor, pentru ca El „are toata puterea in cer si pe pamant”. Diavolul, pacatul, suferinta, sau moartea, nu mai au nicio putere asupra Lui.

Ca si madulare ale Trupului lui Hristos, toate acestea ar trebui sa nu mai aiba nicio putere nici asupra noastra. Biruinta lui Hristos trebuie sa devina si biruinta noastra. Aceasta, insa, doar in masura in care dorim și luptam pentru ea. Aici apare cel de-al doilea aspect al mantuirii, pe care in teologie il numim mantuirea subiectiva, ceea ce inseamna ca se refera la mantuirea fiecaruia in parte, la mantuirea mea ca persoana, si a ta, si a lui, si care se realizeaza, bineinteles, tot prin Hristos, dar intr-un mod unic, personal, aparte.

Paradoxal este faptul ca ne mantuim impreuna, dar si separat; impreuna cu totii, pentru ca suntem oameni si pentru ca avem in comun firea umana, pe care Hristos a mantuit-o deja, dar in acelasi timp si separat, pentru ca suntem chemati, fiecare in parte, sa lucram la mantuirea noastra, intr-un mod destul de asemanator uneori, dar cel mai adesea destul de diferit de mantuirea fratilor nostri.

Iubitii mei fii sufletesti,
Hristos este, fara indoiala, invierea si mantuirea noastra. Prin cuvintele Sale adresate lui Nicodim, unul dintre fruntasii iudeilor, Hristos: Stapanul vietii si Mantuitorul nostru, ne descopera ca nu Isi propune sa ne judece, ci sa ne mantuiasca: „Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca prin El lumea”. Cat de bun si milostiv este Dumnezeu cu noi toti! Chiar daca adesea noi suntem nemultumitori si rai, El alege, totusi, nu sa ne pedepseasca sau sa ne judece in vreun fel, ci sa ne mantuiasca, indreptandu-ne. Hristos vine la tot omul cazut, pentru ca sa-l ridice si sa-i daruiasca pocainta si iertarea pacatelor si astfel, prin El, omul sa se mantuiasca.

Cum trebuie, insa, sa intelegem cuvantul lui Dumnezeu, care ne spune ca Hristos a venit in lume ca sa ne dea noua pocainta si iertarea pacatelor? Desigur, gandindu-ne in primul rand la faptul ca pocainta si iertarea pacatelor sunt acte fundamentale, ce se lucreaza permanent in sufletul omului care isi doreste mantuirea cu Hristos. Mai apoi, ar trebui sa constientizam faptul ca doar celui pocait si care iubeste i se iarta pacatele si ca, in definitiv, iertarea o primim de la Dumnezeu, in masura in care si noi suntem dispusi sa iertam celor ce ne gresesc noua.

Cate ceva din toate aceastea le stim din experienta noastra de crestini, dar de cele mai multe ori ne raportam la pocainta doar ca la o lucrare duhovniceasca ce ne solicita interesul numai pentru o perioada de timp, dupa care, multumiti fiind, revenim la cele de dinainte. Uitam foarte usor ca pocainta trebuie sa devina o stare a noastra permanenta, ca ea nu este si nu trebuie sa fie altceva decat firescul nostru de zi cu zi. Sfantul Isaac Sirul avea sa ne spuna: „Aceasta viata v-a fost data pentru pocainta. N-o risipiti in cautari zadarnice”. Asadar, viata noastra, de la inceputurile ei constiente pana la mormant, ni se propune sa o petrecem in pocainta: „lui Hristos-Dumnezeu sa o dam”, asa cum suntem indemnati in ecteniile de la Sfanta Liturghie.

A face pocainta inseamna a privi cu incredere catre cer, a te lepada de tine insuti si de cele ale pamantului si a-ti dori sa te locuiasca Hristos, caci doar cel ce-si va da sufletul pentru Hristos, acela si-l va mantui. Sfantul Ioan Scararul, dascalul pocaintei, ne spune si el, in cuvinte alese, ca doar: „Cel ce a imbracat plansul fericit si plin de har ca pe o haina de nunta a cunoscut rasul duhovnicesc al sufletului”. Cu totii ne dorim rasul duhovnicesc al sufletelor noastre, adica fericirea dupa care tanjim neincetat, pentru aceasta, insa, este nevoie de lucrarea pocaintei si plansul pentru pacatele noastre nenumarate.

Suntem, de asemenea, constienti si de o alta tendinta a omului, aceea de a crede ca iertarea pacatelor trebuie sa o ceara de la Dumnezeu doar in anumite perioade randuite ale anului bisericesc, dar prea putin realizeaza (tot omul), ca este mereu plin de pacate si ca mereu trebuie sa ceara si iertarea lor.

Psalmistul David marturiseste: „Faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea”, „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma, ca spre Tine a nadajduit sufletul meu”, „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele”, „Fa sa aud dimineata mila Ta, ca la Tine mi-e nadejdea. Arata-mi calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu”. Cat de minunata este pocainta proorocului David! Si o vedem astfel tocmai pentru ca simtim ca intoarcerea si tanjirea sa catre Dumnezeu este dorita si traita mereu si sincer. Rugaciunea lui, ca de altfel a multora dintre parintii nostri duhovnicesti, ne este de folos si noua, tuturor, ca pilda pentru indreptare.

Fara indoiala, apropierea de Dumnezeu scoate la iveala multimea pacatelor noastre. In Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul gasim indemnul: „Intoarce-te, pocaieste-te, descopera cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce stie toate: «Tu stii cele ascunse ale mele, Mantuitorul meu!» si canta ca David: «Miluieste-ma dupa mila Ta» (Ps. 50, 1)”. Iar Sfantul Teodor Studitul ne invata: „Marturisirea lucreaza adevarata nastere duhovniceasca, prin ea se face adevarata supunere, prin ea ne asiguram o cale fara griji, dulceata rugaciunii, progresul, urcusul neincetat si, in cele din urma indumnezeirea”.

Iata doar cateva indemnuri pe calea pocaintei, cale pe care a venit s-o lumineze Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El nu ne-a lasat in intunericul necunostintei si al pacatelor noastre, ci, ca un parinte iubitor, a venit sa patimeasca impreuna cu noi si a facut-o pana la capat: a biruit pentru noi. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Pocainta este o tocmeala intre om si Dumnezeu; omul da pacatul si Dumnezeu da iertarea”. De aceea, sa nu uitam ca El, Stapanul si Mantuitorul nostru, este vistierul tuturor bunatatilor pe care le ravneste sufletul omului si ca Hristos abia asteapta sa ni le ofere in dar, prin lucrarea Mangaietorului, a Duhului Sfant, ori de cate ori le cerem si ne apropiem de El, cu credinta si dragoste. Sfantul Apostol Pavel avea sa o spuna si el in epistola sa catre evrei: „Avand Arhiereu mare, care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa tinem cu tarie marturisirea ca nu avem Arhiereu care sa nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre (…) sa ne apropiem, deci, cu incredere de tronul harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor la timp potrivit”.

Iubitii mei fii sufletesti,
Invierea Domnului nostru Iisus Hristos ne-a prilejuit si anul acesta inaltarea la cele ceresti. Am primit harul mantuitor si datator de viata vesnica si am trecut impreuna cu El de pe pamant la cer, ne-am bucurat cu totii de lumina Sa si pentru aceasta Ii multumim.

„Ingropati fiind impreuna cu El prin botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce l-a inviat pe El din morti”.

Va urez din tot sufletul ca aceasta lumina a Invierii lui Hristos, pe care ati primit-o astazi, sa va mangaie sufletele mereu si sa va aduca multa bucurie, voua si celor dragi ai vostri!

Hristos a Inviat!
Al vostru catre Hristos-Domnul rugator,
† Episcopul Timotei
Madrid, Sfintele Pasti 2012

.

• Mielul de Sfintele Pasti
  Publicat in : Sfintele Pasti