† ANDREI

Din harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,
Slujitorilor altarelor, Cinului monahal şi dragilor noştri credincioși, Urarea ca sărbătoarea Paştilor să le râdă pe faţă şi în inimi

„Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12, 50).

Anul aceasta a fost dedicat de către Sfântul Sinod satului românesc, în care mulţi dintre noi ne avem rădăcinile. În toată lumea creştină cea mai importantă zi este sărbătoarea Paştilor, dar, în mod special, satul românesc este pătruns până-n străfundul său de bucuria praznicului.

Lucian Blaga ne-a lăsat nouă tuturor o sintagmă, pe care o folosim adesea, chiar dacă nu-i mai menționăm autorul: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”[1]. Şi afirmaţia aceasta o face în poezia „Sufletul satului”: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”[2].

Sufletul satului este eminamente creştin. Toate preocupările săteanului au ţinut seamă, şi sperăm că vor mai ține, de învăţătura creştină: „sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streşini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte”[3].

Toți cei ce au avut experiența unei zile de paști la țară au simțit lucrul acesta chiar dacă nu suntem în stare să o exprimăm prin cuvinte. Cei ce au avut darul condeiului au făcut lucrul acesta magistral. De exemplu, George Coșbuc, în poezia „La Paşti” reuşeşte să cuprindă în versuri toată această atmosferă mirifică: „Prin pomi e ciripit şi cânt, / Văzduhu-i plin de-un roşu soare, / Şi sălciile-n albă floare, / E pace-n cer şi pe pământ. / Răsuflul cald al primăverii, / Adus-a zilele-nvierii. / Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale / Şi doi de se-ntâlnesc în cale / Îşi zic: Hristos a înviat! / Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”[4].

Ţăranul nostru a avut aşezarea lui spirituală, credinţa lui, blândeţea şi bunătatea inimii. „Ţăranii noştri, oricât de săraci ar fi fost, vieţuiau frumos, oricât de modest, un pridvor este cioplit cu har şi-i loc mereu până la unealta cea mai umilă de încrustare a unui semn al frumuseţii … Ţăranul român îmbrăcat, împodobit, fie în zi de lucru sau de sărbătoare este uşor, omenescul din el devine imperial stilizat, dobândeşte o uşurinţă care corespunde seninătăţii sale sufleteşti atât de specifică neamului nostru”[5].

Satul în care ţăranii noştri şi-au dus viaţa pe bună dreptate este numit de domnul Preşedinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, „Esenţa spiritului românesc”[6]. În discursul de intrare în Academie, Liviu Rebreanu afirma că „Ţăranul nu pleacă nici de voie nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”[7].

Şi, totuşi, constatăm că dintre urmaşii lui, un număr înspăimântător de mare – înspre cinci milioane –, au plecat pe alte plaiuri pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Am dori noi ca mulţi să se întoarcă acasă, dar numai Dumnezeu ştie câţi vor face lucrul acesta.

Nădăjduim că vor fi ducând cu ei credinţa în Hristos Cel înviat din morţi şi Lumina sărbătorii de Paşti luminându-le faţa. Iar dacă suntem obiectivi, observăm cum satele, mai ales cele îndepărtate de oraş, îmbătrânesc şi se împuţinează numeric. Mare grijă trebuie să avem de cele ce rămân.

Iubiţi credincioşi,
Totuşi, vestea Învierii lui Hristos a fost proclamată mai întâi la oraş, iar apoi a pătruns adânc în spiritualitatea satului nostru. Mormântul Domnului este în Ierusalim. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că: „Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27, 59-60).

Vestea învierii acolo a fost dată întâi. În zorii zilei de duminică, femeilor mironosiţe, care veniseră la mormânt, îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 5-6).

Şi tot în cetatea Ierusalimului, „fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20, 19).

Marile centre urbane au fost locurile unde a pătruns Evanghelia prima dată. De aici vestea învierii lui Hristos şi credinţa creştină s-a răspândit peste tot. Iar centrele episcopale au fost statornicite tot la oraş. Este adevărat că de aici credinţa creştină a ajuns la sat unde a dat naştere la o spiritualitate profundă şi, în acest context, înţelegem cum „veşnicia s-a născut la sat”[8].

Generaţiile anilor din urmă constată cum centrul preocupărilor spirituale devin oraşele şi cum „veşnicia născută la sat” se mută la oraş. În această situaţie, chiar dacă suntem datori să avem grijă de satele noastre, nu putem neglija oraşele înspre care s-au îndreptat mulţi dintre credincioşii noştri. Mai mult, în oraşe sunt situate universităţile şi alte instituţii de cultură care trebuie să fie aproape de Domnul Hristos cel înviat din morţi.

Iubiţi fraţi şi surori,
Acum vom face câteva reflecţii legate de Arhiepiscopia noastră şi de dinamica demografică ce are loc în ea. Mai mult de jumătate din populaţia judeţului Cluj locuieşte în oraşul Cluj-Napoca. În celelalte localităţi avem 415 biserici, iar în Cluj-Napoca 47. Până să ajungă numărul 415 mai trebuiesc construite multe.

În celelalte localităţi din judeţul Bistriţa-Năsăud, în afară de Bistriţa, avem 242 de biserici, iar în oraşul Bistriţa 14. Până la numărul necesar mai trebuiesc construite multe, pentru că un sfert din populaţia judeţului locuieşte în oraşul Bistriţa. Să nu uităm că mulţi din cei ce locuiesc în municipiile reşedinţă de judeţ vin de la ţară şi, nădăjduim noi, că aduc cu ei spiritualitatea creştină care are în centrul preocupărilor ei Sfânta sărbătoare a Paştilor.

Aşa stând lucrurile, ne dăm seama că oraşele trebuie să ia în mână steagul credinţei şi să-l ducă înainte. Dacă aşa se va întâmpla, valul vremelniciei nu ne va înghiţi, ci vom fi vrednici de înaintaşii noştri care ne-au lăsat nouă o viaţă spirituală vrednică de admirat.

Dreptmăritori creştini,
În sensul celor spuse, vă reamintesc un exemplu grăitor. Mica cetate Byzantion devine pe vremea Sfântului Împărat Constantin celebra cetate a Constantinopolului. Se spune că planul cetăţii i-ar fi fost inspirat de Mântuitorul Hristos printr-un vis[9]. Oraşul falnic avea biserici minunate. Când s-a sfinţit Catedrala Sfânta Sofia, Împăratul Iustinian a spus: Te-am învins Solomoane!

Pentru Împăratul Constantin, „clădirea bisericilor era principala lui preocupare arhitecturală. Această preocupare nu numai că demonstra că Biserica avea aprobarea oficială, dar şi că ridicarea bisericilor a înlocuit construirea de temple pe care o susţineau împăraţii de odinioară”[10].

Slujbele de la Sfânta Sofia te copleșeau. Ce să spunem de slujba Sfintei Învieri! Cneazul Vladimir al ruşilor s-a încreştinat fiind copleşit de frumuseţea slujbelor de la Sfânta Sofia. Peste 1000 de ani Imperiul Bizantin creştin a ţinut steagul credinţei sus.

L-a pierdut la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de către musulmani. De ce s-a întâmplat lucrul acesta? Ne spune Ghenadie Scholarul că, „înainte de a cădea zidurile cetăţii, căzuse încrederea şi credinţa în Dumnezeu, iar consecinţa acestui fapt a fost părăsirea dumnezeiască: înainte de a se prăbuşi zidurile, noi am pierdut mai întâi straja Lui cea neadormită, care stătea de veghe asupra noastră în vremurile de dinainte, în locul oricărei alte paze”[11].

Iubiţi credincioşi,
Bogata spiritualitate bizantină, cu fastuoasa slujbă a Învierii, am moştenit-o noi românii. De aceea, Nicolae Iorga, în anul 1935, scotea cunoscuta carte „Bizanţ după Bizanţ”. Spiritualitatea aceasta a fost foarte prezentă în mediul rural, dar, mai nou, noi credem că a trecut şi în mediul urban. Şi ca să n-o pierdem niciodată, să ne ferim de greşelile bizantinilor.

Cu talentu-i deosebit sesizează prezenţa ei la ţară Ioan Alexandru: „Sat transilvan, casuţă de pământ / Muşcate la fereastră, busuioc la grindă / Ştergar curat, icoane pe pereţii / Ziua Învierii şi Noaptea de Colindă. / Rusalii, Bobotează şi postul către Paşti / Şi Maica Domnului în plină vară. / Holdele-s coapte, secerători puţini / Viaţa noastră, ţară milenară”[12].

Secerătorii sunt puţini pentru că, din motive obiective, au plecat la muncă pe toate meridianele globului. Dar noi sperăm că li se vor crea locuri de muncă şi măcar parte din ei vor reveni. Oricum nădăjduim că şi acolo unde lucrează duc cu ei frumuseţea sărbătorilor de Paşti din România.

Tuturor credincioşilor noştri, de la oraş şi de la sat, din ţară şi din străinătate, le dorim sărbători pascale cu multe bucurii şi încheiem cu ultima cântare din slujba de Paști: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a Înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[13].

Hristos a Înviat! Vă zice din toată fiinţa,

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 91.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] George Coşbuc, Poezii, vol. I, Cartea Românească, 1982, p. 180.
[5] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 97.
[6] Arhiepiscopia Clujului, Veşnicia s-a născut la sat, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2019, p. 19.
[7] Ibidem, p. 66.
[8] Ibidem,p. 66.
[9] Peter. J. Leithart, În apărarea lui Constantin, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 137.
[10] Ibidem, p. 139.
[11] Teodoros Zisis, „Căderea Constantinopolului conform lui Ghenadie Scholarul”, în Tabor, Ianuarie 2016, p. 38.
[12] Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 168.
[13] Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 44.