+ B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
catre iubitul meu cler si popor, har si mila de la Dumnezeu,
iar de la mine arhiereasca binecuvantare.
Iubitii mei fii sufletesti,
Hristos a inviat!
[Adevarat, a inviat!]
Daca aruncam o privire panoramica asupra istoriei universale, vom observa ca, inca de la inceput, omenirea a fost atrasa mai putin de dimensiunea pozitiva a existentei si mai mult de cea negativa. Primii oameni, Adam si Eva, au avut de ales intre binecuvantare si blestem; l-au preferat pe ultimul.
Aceasta preferinta s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atat la eroii de pe scena, cat si la spectatori.
In vremea noastra, programele de televiziune se intocmesc in functie de preferintele spectatorilor.
Sa intram insa intr-un stadion. El este expresia moderna a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se bateau intre ei cu spada, pe viata si pe moarte, in vazul a mii de spectatori, dornici de sange. Cu vremea, spada a fost inlocuita cu o minge, iar crima inlocuita cu patrunderea acesteia in poarta. Nimic mai pasnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfarsit, invingatorii se imbratiseaza, invinsii se astern, tacuti, pe iarba. Ce ne facem insa cu suporterii? Invinsii se napustesc asupra unor oameni din aceeasi tribuna, care insa nu au alta vina decat ca si-au incurajat echipa, si totul se transforma intr-o uriasa scena de salbaticie, cu vanatai pe fete si capete sparte. Se mai cheama asta civilizatie? Ca de cultura nu putem vorbi.
Adevarul e ca ne-am dezobisnuit sa vedem viata in desfasurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzand sa anticipam urmarile sau sa evaluam intregul. E adevarat ca, pe vreme de furtuna, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizeaza ploaia si, prin ea, pamantul. E adevarat ca o corabie se poate scufunda in apa oceanului, dar nu e mai putin adevarat ca una ca ea a descoperit America. E adevarat ca pe campul de lupta cad soldati in batalie, dar tot atat de adevarat este ca supravietuitorii asigura victoria.
De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, si nu anticipam capatul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea in corabie, cand Iisus li S’a aratat umbland pe apa. Spre a se convinge ca nu vede o naluca, ci pe Insusi Invatatorul sau, Petru ii cere Acestuia puterea de a merge la El umbland pe apa. Primeste incuviintarea, dar pe la mijlocul drumului, uitandu-se in jos si vazand valurile amenintatoare imprejuru-i, incepe sa se scufunde si striga dupa ajutor. Iisus il salveaza[1]. De aici tragem concluzia ca niciodata nu trebuie sa te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depasesti pastrandu-ti privirea spre tinta finala.
Sfantul Evanghelist Matei ne istoriseste ca, la un moment dat, aflandu-se Iisus laolalta cu ucenicii Sai, le-a facut urmatoarea marturisire despre Sine: „Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor si-L vor omori si a treia zi va invia”. In final, Evanghelistul adauga: „Si ei foarte s’au intristat”.[2] Se naste intrebarea: De ce oare s’au intristat, de vreme ce Iisus le vestea invierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipa sa li taie respiratia, pentru ca imediat dupa aceea, la vestea invierii, sa rasufle usurati. Iata insa ca ei au ramas incremeniti in spatiul tenebros al evenimentului, incapabili sa vada mai departe.
In alta parte, acelasi Evanghelist Matei ne relateaza o alta convorbire dintre Iisus si uceenicii Sai, in cursul careia le-a vestit ca „El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie omorat si a treia zi sa invie. Si Petru, luandu-L de-o parte, a inceput sa-L dojeneasca zicandu-i: Fie-Ti mila de Tine, Doamne, asta sa nu Ti se intample! Iar El, intorcandu-Se, i-a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, Satano!; piatra de poticnire-Mi esti, ca nu le cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Asadar, exista o mare diferenta - uneori o prapastie – intre gandirea omeneasca si cea dumnezeiasca
Dragii mei, a porni la drum inseamna a avea o tinta, ceea ce denota existenta unui scop. De cele mai multe ori, intre tine si tinta se interpun unul sau mai multe obstacole, numarul acestora depinzand de distanta dintre punctul de pornire si cel la care vrei sa ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; daca el e masiv, inalt, puternic, te poate descuraja. Stiti care e cheia succesului?: sa faci din el un obstacol transparent, adica sa vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, intunericul, necunoscutul. ?inta poate fi sigura sau nesigura, ipotetica, dar intotdeauna revelatoare.
Sa ne amintim de experienta poporului lui Israel. Dupa ce au fost eliberati din robia egipteana si au trecut de Marea Rosie, au luat drumul prin pustia Sinai, o calatorie care a durat nu mai putin de patruzeci de ani, in cursul careia pribegii au intampinat numeroase obstacole, precum zaduful zilei, frigul noptii, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, rascoalele, certurile interne, amintirea mortilor cazuti pe drum. Pe toate insa le-au biruit, datorita faptului ca aveau in minte un singur scop: sa ajunga in Tara Fagaduintei. Si au ajuns.
Si istoria profana ne ofera destule exemple. Ati auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care in anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezand ca acesta e drumul spre India. Calatorie de durata, ziua si noaptea, pe vreme buna sau bantuita de furtuni, inaintand spre necunoscut. Pe vremea aceea, multi credeau ca oceanul se termina undeva intr-o prapastie fara fund, ceea ce i-a facut pe oamenii sai de pe corabie sa se rascoale, bantuiti de frica unei morti napraznice. Columb insa nu s-a clintit, el avea un tel, sa ajunga undeva. Si, pana la urma, a ajuns pe tarmul unui continent necunoscut, descoperind America.
Peste trei secole, americanul Robert Peary si-a propus sa descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, dupa 17 ani de calcule, exercitii si tatonari, in cursul carora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanta de 800 de kilometri, invingand nenumarate obstacole. Peste numai doi ani, Roald Amundsen a infipt steagul norvegian in gheata Polului Sud, dupa o calatorie de trei luni si jumatate, in cursul careia el si echipajul sau au infruntat ceturi, viscole si temperaturi de minus 50 de grade Celsius, avand de parcurs cate 25 de kilometri pe zi.
Ati observat, desigur, ca la capatul fiecarei incercari se inscrie o victorie. In zilele noastre se afirma tot mai des ca traim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvantare a lui Iisus consemnata in Evanghelia dupa Matei: „Luati aminte sa nu va amageasca cineva. Ca multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos!, si pe multi ii vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va’nspaimantati, caci toate trebuie sa fie, dar inca nu-i sfarsitul. Ca neam peste neam se va ridica si’mparatie peste’mparatie, si va fi foamete si ciuma si cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar inceputul durerilor nasterii. Atunci va vor da pe voi la chinuri si va vor ucide si veti fi urati de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci multi se vor poticni si unii pe altii se vor vinde si unii pe altii se vor uri. Si multi profeti mincinosi se vor scula si pe multi ii vor amagi. Iar din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci. Dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”.[4]
In vremea noastra, nu putini sunt tinerii curati la suflet, bine intentionati si dornici sa se initieze in tainele vietii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adica la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienta, bine pregatiti si gata sa-i asiste pe cei neajutorati, ci prefera sa se cultive prin internet sau televizor, unde nu de putine ori apar profeti improvizati, cu evidenta pofta de publicitate sau stapaniti de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugaciuni generale, colective, cu mare rasunet in popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeste de pe o zi pe alta, uitand ca apocalipsa va veni oricum, ea facand parte din iconomia divina, si ca grija noastra nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevatamati de propriile noastre pacate. De obicei, o furtuna se anunta prin intetirea vantului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin disparitia luminii soarelui in spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panica si spaima. Asa se anunta si vremurile apocaliptice. Eu nu stiu daca ele mijesc sau vor pieri inainte de a se naste, dar stiu sigur ca noi nu impotriva apocalipsei trebuie sa luptam (caci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastra, a fiecaruia, de a o traversa fara vatamari sufletesti, fara vina fratilor de a-si fi vandut fratele, asa cum s-a intamplat in istoria lui Iosif.
Or, pentru aceasta exista o singura arma: rabdarea.
Rabdarea insa trebuie insotita, neaparat, de constiinta ca tot inceputul are un sfarsit, si ca acesta nu poate fi decat luminos. Cartea Apocalipsei e infioratoare, dar ea se termina anuntand Cerul cel nou si pamantul cel Nou; si, in final, Noul Ierusalim.
Iubitii mei ascultatori,
In viata noastra bisericeasca, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatra de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morala. Dar, asa cum va spuneam, important este sa traversam totul cu bine si sa ajungem la capatul incercarilor.
Iata ca Dumnezeu ne-a ajutat sa praznuim luminata inviere a Fiului Sau, in numele Caruia va impartasesc, tuturor, arhieresti binecuvantari, adresandu-va traditionala salutare: Hristos a inviat!
[1] Matei 14, 24-33.
[2] Matei 17, 22-23.
[3] Matei 16, 21-23.
[4] Matei 24, 4-13.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.