† S E B A S T I A N,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor,
clerului şi credincioșilor din ținuturile Oltului și Romanaților
.Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici și Iubiţi credincioşi,
Anul trecut, cu câteva zile înainte de Crăciun, am primit un telefon de la o cunoștință mai veche, care mi-a spus, între altele, că familia sa a fost nevoită să sărbătorească mai devreme Nașterea Domnului, întrucât un membru important al familiei a trebuit să plece numaidecât în străinătate!…
Am rămas, pe moment, nedumerit, la gândul că cineva ar putea sărbători Crăciunul când vrea și cum vrea el; mai înainte de vreme și în mod cu totul privat. M-am gândit apoi că, într-o societate ca a noastră… în care vedem privatizându-se întreprinderi, fabrici și persoane, de ce să ne mai mirăm că ar putea fi privatizate și sărbătorile sfinte, rânduielile noastre creștine, biserica, sau chiar… Dumnezeu?
Observăm astăzi cum curentul acesta al individualizării excesive a persoanei − pe fondul exacerbatei propagande a drepturilor și libertăților omului, dublată și de izolarea stranie pe care i-o oferă din plin cuceririle amețitoare ale tehnologiei în ultima vreme − asigură creștinului de acum toate condițiile unei însingurări ce poate duce, dacă nu vom lua aminte, până și la privatizarea celor sfinte, a credinței și a lui Dumnezeu Însuși.
Frați creștini,
Încercări de „privatizare” a celor sfinte – precum cea a lui Iuda (care L-a vândut pe Dumnezeu ca și cum I-ar fi fost proprietar Acestuia), a soților Anania și Safira (F.A. 5, 1-11), a prigonitorului Saul (F.A. 8, 1), a simoniacului Simon (F.A. 8, 9-23), a argintarului Dimitrie (F.A. 19, 23-41), ori a incestuosului din Corint (I Cor. cap. 5) și până la crizele seculariste ale ultimului liber cugetător sau liber „profesionist” în materie de religie de astăzi – constituie un pericol care paște mai mult ca oricând societatea noastră. Ați auzit și dumneavoastră, cu siguranță, persoane spunând: „Eu am Dumnezeul meu. Nu-i nevoie să merg acolo (la biserică)! Dumnezeu este în sufletul nostru, nu ni-l pot da alții (preoții)”! Și astfel, oamenii resping pe Dumnezeu și Biserica Sa, pentru un fel de dumnezeu privat, deși Biserică înseamnă adunare și comuniune în comunitate, iar nu în privat.[1]
Se generalizează tot mai mult la creștinii de astăzi sărbătorirea Crăciunului ca:
- simplă reuniune de familie, de la care lipsește, însă, tocmai… „Tatăl nostru”, adică „Pater familias” prin excelență;
sărbătoare fără Sărbătorit (Iisus Hristos), pentru că, deși este ziua Lui de naștere, din ce în ce mai puțini creștini se mai străduiesc să-L caute și să-L invite și pe El la aceasta, considerându-se că vine oricum, din oficiu;
- masă bogată în fel de fel de bucate, dar nu și în Hrana cea dumnezeiască – Sfânta Împărtășanie – ca încununare a postului, spovedaniei și slujbei tradiționale de Crăciun;
- „privatizare” a Praznicului ca atare, prin ruperea acestuia de Biserică și privarea lui de tot ce are mai sfânt; în schimb, înzorzonarea lui cu cele mai bizare elemente necreștine.
Creștinul de astăzi abandonează postul și acceptă fel de fel de diete și regimuri alimentare; respinge pe preotul duhovnic și taina Sfintei Spovedanii, în schimb dovedește deplină încredere în psiholog ori psihiatru; părăsește biserica − aflată dintotdeauna în centrul comunității −, pentru o pseudo-biserică pe care pretinde că o poate purta în sufletul său și o poate deține și acasă; fuge de Dumnezeul cel adevărat, revelat în Sfintele Scripturi și în tradiția bimilenară a Bisericii, pentru un dumnezeu de apartament sau, cum am spus, privat.
Această atitudine, însă, nu denotă credință autentică, ci un fel de crez particular; nu este religie, potrivit învățăturii sfinte, ci simplă pretenție secularistă că cineva ar putea lua „captiv” până și pe Dumnezeu în lumea sa privată. Este, de altfel, complexul neputinței oamenilor de astăzi de a mai putea „ține pasul” cu Dumnezeu, refulat în silirea Sa să-Și potrivească El pasul cu noi. În felul acesta, însă, în loc de înălțarea noastră către El, se dorește înjosirea Lui; în loc de performanță spirituală, se mizează pe constrângerea Sa la acceptarea unui fel de moratoriu necondiționat; în loc de îndumnezeirea omului, se perseverează într-o dezdumnezeire continuă a lui Dumnezeu…
Este adevărat că Domnul S-a făcut om, dar nu ca un compromis, ci ca o bunăvoință, pentru a-l redresa pe acesta pe calea spre El; este drept că S-a deșertat pe Sine (Flp. 2, 7), dar nu pentru a Se complace în slăbiciunile omului, ci pentru a-l îndumnezei pe acesta; este recunoscută pretutindeni prezența Sa, deci și în sufletul fiecăruia dintre noi – așadar, și în privat − dar… nu oricum! Gândiți-vă! Ce fel de Sărbătorit ar mai fi Acela Care ar accepta să-Și serbeze Nașterea potrivit agendei fiecăruia dintre noi? Ce Domn ar mai fi Acela Care, venind să-Și cerceteze slujitorii, S-ar complace într-atât la masa acelora, încât ar uita să Se mai întoarcă la adevărații meseni ai Împărăției? Și ce fel de Dumnezeu ar mai fi Acela Care, după ce S-a jertfit pentru Biserică, ar începe să o ignore și să o neglijeze, doar pentru faptul că oamenii își doresc și privatizarea ei?…
Dragii mei,
Nu mizați pe mai multă îngăduință din partea lui Dumnezeu, decât ne-a arătat deja!… Nu fiți atât de siguri că ne va vizita la nesfârșit pe la casele noastre, câtă vreme noi am încetat de mult să-L mai vizităm „Acasă” la El! Nu „jucați toate cărțile” pe bunăvoința Lui, pentru că, pe cât de mult se vorbește de bunătatea Sa, tot atât de bine este cunoscut și pentru dreptatea și judecata Sa nemitarnică!
De aceea, cred că la un praznic mărit ca acesta, ar trebui să ne propunem să nu mai confundăm planurile. Ne putem privatiza în plan material, dar nu și în cel spiritual, iar aceasta pentru că în plan material țintele pot fi multe și diverse, în vreme ce în plan spiritual Ținta este Una singură – Hristos Cel Unul − și, în consecință, nu putem avea fiecare dumnezeul nostru, privat. El este Unul și Același (Evr. 1, 12) și nu avem dreptul să-I pretindem să Se acomodeze El condiției noastre umane căzute, ci trebuie să-i urmăm noi învățăturii și planului Său de mântuire a lumii!
Să-L rugăm, deci, pe Domnul nostru să vină și la acest Crăciun la masa noastră de praznic, precum am venit și noi la „masa” Sa; să petreacă sărbătoarea aceasta alături de noi, măcar atâta timp cât I-am dedicat și noi din viața noastră și să nu ne priveze nicicând de bucuria și darurile Sale cele dumnezeiești, din cauza îndepărtării noastre tot mai mari de El. Să-L acceptăm Domn și Stăpân al sufletelor noastre, măcar în măsura în care acceptăm domni și stăpâni vremelnici peste viața noastră și să nu-L mai izolăm în fel și chip, sub pretextul „privatizării” Lui.
Să petrecem Crăciunul în sânul „familiei” celei mari a Creștinismului nostru bimilenar, împreună cu „Sărbătoritul” care S-a născut pentru mântuirea noastră, în Biserică și împărtășindu-ne de darurile preasfinte ale acesteia, căci așa vom rămâne în comuniune sfântă cu Domnul Hristos, El în noi și noi într-Însul (In 17, 23), evitând orice tentație secularistă de privatizare a Lui, amin!
† SEBASTIAN,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
-
Etimologia cuvantului Craciun
Publicat in : Craciun ortodox -
Craciun - Batranul Craciun
Publicat in : Craciun ortodox -
Obiceiuri de Craciun - Craciunul si taierea porcului
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii -
Originea cuvantului Craciun
Publicat in : Craciun -
Craciun sau de Craciun
Publicat in : Craciun
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.