Nevoia de înţelepciune
sub fruntea brăzdată de gânduri
dintr-un cotlon al minţii
se ivi amintirea tinereţii
falsă acceptare viabilă
a unui nou vers
din stră-vechiul poem
rătăcit mult timp
prin labirintul vieţii
încă nepregătit să intru
sub giulgiul nopţii
îmbrăţişez aripa
crepusculului de seară
care mă inundă tainic
îmbrăcându-mi chipul
din ce în ce mai plin
de ceaţa dezlănţuită
în urma zborului
anilor fugari
la masa negocierii
vin în întâmpinarea
nevoii acute de înţelepciune
unde nimic nu se schimbă
şi totuşi nimic nu e la fel
cu pumnii plini de mătănii
şi rugăciunile
stropi de lumină
mă lepăd de învelişul
înţelesului de-altădată
punându-mi nădejdea
în cele ce vor veni
dând glas înfiorării
verdelui molatic al tufarilor
cu scântei de licurici
şi veselie de prunci
O frunză-n vânt
Ca frunza-n vânt
mă tot frământ
pe-acest pământ.
Mă-ndoi
de prea multe ploi,
până ce în zare
curcubeu apare.
Mă îndrept agale
şi pornesc pe cale,
pe-o rază de soare,
blândă arătare,
ce-adie-n voie
la orice nevoie.
După ea mă duc,
peste munţi apuc,
merg pân’ la izvor
cuprinsă de-un dor
să m-adăp puţin
şi-ndată-mi revin
ca din senin.
Am ajuns în toamnă,
Slavă Ţie, Doamne!
Şi mă tot alint
Cu păr de argint
Şi cu domol pas
Mai fac un popas
Pentru preţios taifas.
File să mai dăruiesc
Celor ce-i iubesc
Pe final de drum
Din al meu album
Scris c-o pan-ascuţită
Doar de El sfinţită.
Ţine-mă cu bine
până voi apune,
răsărind în Cer,
doar atâta sper.
Doar cu Tine
Doar cu Tine
Duh Sfânt imaculat
fulgi din ierni
troienite
ne trezesc din somnul
indiferenţei
încălzindu-ne sufletul rece
la suferinţa semenilor
înviforaţi în noianul
grijilor şi suferinţelor
vieţii acestei lumi
ne schimbă
plânsul în bucurie
deschizându-ne
calea milostivirii
uşa mântuirii
Duioşia nădejdii
Pe sufletul de pluş
însetat de cuvintele
înscrise de râul
care-şi aminteşte
de izvorul
limpede binefăcător,
plin de cristale de bine
şi zâmbete după lacrimi,
stampe vechi
cu aura câmpului
din timpul
secerişului îmbelşugat
licăreşte într-un colţ
o sfântă icoană.
Gândind drept
şi socotind adânc,
este vremea
să ne întrebăm:
unde ne este dulcea duioşie
a nădejdii în Dumnezeu?
Grăunte de praf
noapte adâncă de toamnă
câmpul şi sufletul goale
doar luna plină
sunt un grăunte de praf
pasăre-n palma colinelor
în sinceră rugă
Doamne,
mi-e foame
Te rog, hrăneşte-mă!
mi-e sete,
Te rog, adapă-mă!
mi-e frig,
Te rog, acoperă-mă!
mi-e frică,
Te rog, apără-mă!
mă doare,
Te rog,
lecuieşte-mă!
mi-e dor de Tine,
Te rog,
iubeşte-mă, Doamne!
...............................
chiar dacă eu, nevrednica,
n-am făcut pentru Tine
nimic din toate acestea.
Vasilica Grigoraş
-
Poezii crestine - Vasilica Grigoras
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.