Întâia-mi dragoste
Semănător de pace
îţi reverşi bunătatea
în colţul inimii însetate
de numele Tău cel sfânt.
Izvor nesecat
lin curgător
de lumină lăuntrică
pe cărarea şerpuită
cale sublimă
de atins
până nu este
prea târziu
spre depărtarea nesfârşită
neîndoielnică
de necuprins
de neatins
de neînţeles
spre înaltul cerului
până-n creştetul sfinţeniei.
Feştilă aprinsă
din curat fir de borangic
îmi oblojeşti rănile
suişului anevoios
pe scara iertării
dăruindu-mi
bucuria pruncilor
şi înţelepciunea bătrânilor
în sensul cel mai adânc
negrăită îndurare
semn al iubirii.
Întâia-mi dragoste
eşti Tu, Doamne!
Te rog, pune pecetea Ta
pe inima mea
şi cu voia Ta,
mântuieşte-mă!
Doamne, iartă-mă!
Te-am aflat, Doamne
în cristelniţa sibilină
devenind floare crescută
în sera ta divină
Te-am simţit, Doamne
în cădelniţa de jar
cu fum stăruitor
de blândă tămâie
ce pluteşte
ca un nor de abur
prin teascul
zilelor şi nopţilor
Am mâncat din trupul
şi am băut din sângele Tău,
Doamne
din cinstitul potir
la vremea trezirii
cu inocenţa pruncului
spre prea îmbelşugarea vieţii
cu sfânta carte a cărţilor
Celulă strâmtă
m-am adâncit, Doamne
în măreţia ta
şi cu vechea pirogă
joc al copilului interior
rostogolindu-mă-n
povestirile apelor gângurite
trecând peste pietrele
din poteca vieţii
auzind cum trece
arcuşul peste corzile
inimii învolburate
Ţi-am urmat, Doamne
cu sandalele scâlciate
inima rătăcită
şi privirea-mi vălurită
pe drumul indicat
de puternicia smereniei
spre cerul credinţei
unde răsăritul se înalţă
ca o iertare
Şi, totuşi, te rog
iartă-mi, Doamne,
toate fărădelegile!
De ce?
De ce, Doamne, cât trăim
stăpâni ne dorim
peste toţi să fim
şi să-i umilim?
De ce, oare, Doamne,
nu putem să ne oprim
atunci când greşim?
Mereu ne certăm
fără să iertăm
din suflet curat
şi adevărat.
De ce, Doamne, nu putem
să ne controlăm
şi perseverăm
în ură şi mânie
lene şi mândrie?
În loc să iubim
noi ne irosim,
talant cheltuim
în drăcesc mod
că e mai comod.
Până când, Doamne
nu vom pricepe
cu noi ce se petrece,
şi că viaţa ne e dată
o singură dată,
să fim fericiţi
cu toţii uniţi,
să ne mângâiem,
răni să vindecăm?
Dă-ne, Doamne suflet
în al nostru umblet
pentru a ne reculege
şi-n taină a alege
să ne sprijinim
pe-adevăr divin
ca singură scară
spre înălţare,
spre-albă curăţire
pentru mântuire.
Fără Tine-n noi
în veci vom fi goi,
dar ne vom ruga,
fie, Doamne, voia Ta!
Esenţa rugăciunii
înzilită
norocită
de ani trăiesc
şi m-adăpostesc
în absida rugăciunii
aprinzând tăciunii
iar cu scântei
aţâţ focul torţei
spre-albastru cer
încercând să sper
dulce mântuire
din a Lui voire.
Flagrant delict
ne depărtăm
tot mai mult
unul de altul
de noi înşine
şi de Dumnezeu
jucăm personaje
cărora nu le aparţinem
fără să percepem
impostura
n-avem putere
să le părăsim
şi nu abandonăm
scena de sub reflectoarele
cu fascicule false
ci printr-o
distanţare ironică
nici măcar
nu ne propunem
să desluşim
grotescul vieţii
pentru a vedea
povara
care ne-nconvoaie
confundăm senini
rosturile
continuăm scamatoria
statuăm înşelătoria
totul devine
o meteahnă vinovată
pasiune clandestină
obsesie
dusă la paroxism
cu nonşalanţă
fluturăm
sub ochii tuturor
Vasilica Grigoraş
-
Poezii crestine
Publicat in : Religie -
Poezii crestine
Publicat in : Religie -
O treapta din scara catre Domnul
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Iisuse, preadulce Hristoase
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.