Am învățat prin viață să fac bine,
să nu spun „Nu!", chiar și când mi-era greu,
de-a onora așa cum se cuvine,
promisiunea sufletului meu.
Prin omenie triumfa voință
și îmi încununa cuvântul dat,
că-n fapte punean suflet și credință,
pentru izbânda celui ajutat.
Am insistat peste a mea putință,
când dificultăți am întâmpinat,
că mai mare mi-ar fi fost suferință,
de rana în suflet dezonorat.
Putere îmi luam din rugăciune
și-n semnul crucii puneam speranță.
Să am mulțumirea faptelor bune,
mi-aș fi dat și o parte din viață.
De îmi erau rude sau simplii străini,
nu pregetam, mereu să fac bine.
Ajutam cât puteam și din bani puțini,
pe cei și mai sărmani decât mine.
Nicicând nu am așteptat vreo răsplată,
așa cum ar fi fost omenește.
Nădăjduiesc a fi îndestulată,
la Domnul, când viața se sfârșește.
Acum cred proverb ce-mi spuneau părinții:
„Până la Domnul e cale lungă!
Te judecă și te condamnă sfinții,
Până la Rai, sufletul s-ajungă!”
*Din colecția „Poezia de azi”
30 iunie 2014
Maria Filipoiu
.
Poet Maria Filipoiu
Pe aceeaşi temă
-
Poezii crestine
Publicat in : Religie -
Poezii crestine
Publicat in : Religie -
Poezii crestine - Vasilica Grigoras
Publicat in : Poezii ortodoxe -
O treapta din scara catre Domnul
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Iisuse, preadulce Hristoase
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.