
Privesc apusul tainic al soarelui spre munti
si sufletu-mi tresare, nu poti sa nu cuvanti
atata frumusete a rupt din ceruri Domnul
ca sa-i cladeasca casa fapturii sale omul.
Cum ar putea vreodata putere negraita
sa multumeasca lutul, a ta nemarginita
iubire si-ndurare, prea mare-ntelepciune
tu arhitect suprem, fauritor al lumii.
Cum as putea vreodata sa te cuprind intreg?
sa ma topesc in tine, sa pot sa te-nteleg?
eu sunt prea mic hristoase sa ma ridic spre tine
inalt esti tu, Stapane, apleaca-Te la mine.
Stefania Baltag
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.