Nu dezlega postul de miercuri şi de vineri, în afară de o boală foarte grea.
In mod evident, înţelege aici şi Postul Naşterii Domnului, şi al Paştilor, dar în vremea Marelui Antonie nu fuseseră încă rânduite toate zilele şi perioadele de post. Acest canon este cuprins şi în canoanele Bisericii, nu îi priveşte numai pe monahi. Rânduielile monahale au fost transferate şi mirenilor, pentru că aceştia voiau întotdeauna să imite vieţuirea monahală. Aveau conştiinţa profundă a faptului că exemplul pentru viaţa lumească este vieţuirea monahală. Astăzi, dimpotrivă, noi imităm obiceiurile lumeşti şi, dacă ieşim vreodată din mănăstire, se poate să dezlegăm postul. Porunca nu dezlega se referă şi la ulei, să nu ne îndoim de asta.
In afară de o boală foarte grea, adică de o boală care cere dezlegare la untdelemn. In canonul al şaptelea, am văzut câtă iubire de oameni are Marele Antonie: nu-l împiedică pe bolnav să mănânce, dar bolnavul trebuie să aibă un cuget drept, o formaţie dreaptă, să ştie dacă ceea ce cere îi face bine. Noi dezlegăm postul pentru cel mai mic motiv, şi nu numai la untdelemn, ci şi la celelalte.
Există întâmplări mişcătoare cu monahi şi mireni care, fie la casele lor, fie prin spitale, nu dezlegau, deşi erau foarte bolnavi. Postesc fără să se plângă sau să se jeluiască, ci păstrându-şi bucuria şi pacea. Aceasta pentru că, da, sunt bolnavi, dar Dumnezeu este totuşi prezent în patul lor şi la capul lor.
Bolnavul are nevoie să fie bucuros mai mult decât cel sănătos. Boala nu este nici grea, nici organică. Cele mai multe boli provin din simptome sufleteşti şi, prin urmare, nu se tratează cu mâncare. Cineva, de exemplu, este leneş, akidizat: când îi sună ceasul, se scoală tot etajul, dar el nu se trezeşte; sau, ca să nu-l priceapă fraţii săi, cere un deşteptător care nu face gălăgie mare şi nu se aude în afara chiliei sale, dar pe care, cu siguranţă, nu-l aude nici el. După cât e de sigur că răsăritul va fi urmat de apus, tot atât de sigur este că acesta va avea nevoie să mănânce brânză, - lapte, peşte, carne, pentru că starea lui sufletească îi năruie organismul. Dezlegarea postului vine singură.
Tot aşa se întâmplă şi cu oameni care se împotrivesc. Omul care se împotriveşte nu este un om firesc. Suferă de o boală sufletească foarte grea şi vrea să mănânce. După ce tragi o ceartă cu cineva, mergi la arhondaric sau la bucătărie, fiindcă ceva te îmboldeşte dinlăuntru ca să mănânci. Dacă nu îi poţi spune celuilalt „da“, ajungi să i te împotriveşti şi te vatămi. Când dai cu capul de zid, e normal să ţi-l spargi şi să-ţi curgă sânge. Te îmbolnăveşti greu, şi atunci ai nevoie de medic. Cu atât mai mult te îmbolnăveşti când îţi vatămi mintea, inima, legătura ta cu Dumnezeu, lovind în chipul lui Dumnezeu, în fratele tău! Cine nu este sensibil şi spontan la orice i-ar cere fratele, cine nu este tihnit, simplu, flexibil, ci are întotdeauna părerea lui, unul ca acesta, cu siguranţă, va cere de mâncare.
Tot asa este si omul care face excese. Acesta nu are nici smerenie, nici ascultare, nici dor după Dumnezeu, ci dimpotrivă, are un mare egoism, este un dezechilibrat. Când se revarsă încoace, când încolo, se sfărâmă, se zdrenţuieşte sufleteşte, şi atunci are nevoie de mâncare ca să-şi revină. Adică mâncarea este ca o trebuinţă a organismului pentru a se susţine, aşa cum medicamentul ajută organismul să se poată reface.
Dar şi cei care se schimbă cu uşurinţă vor să mănânce. Astăzi prăznuiesc, mâine cad în melancolie. Nu ştii în ce ape o să-i găseşti: Binevoitori? Lipsiţi de bunăvoinţă? Binedispuşi? Sau se vor repezi la tine? Aceşti oameni sfârşesc întotdeauna prin a dezlega posturile Bisericii. însă, trebuie să-i amintim aici mai ales pe cei care-i judecă pe ceilalţi sau vorbesc mult. Nu există om care să-l judece pe fratele său ori să fie guraliv şi să nu dezlege postul pe ascuns sau la vedere. Şi dacă nu-l va dezlega astăzi, îl va dezlega mâine. Cei cu adevărat bolnavi dezleagă rareori postul. Dar cei la care ne-am referit bolesc din greu sufleteşte şi duhovniceşte, păcatele lor sunt făcute de voie, şi de aceea şi dezleagă.
Prin urmare, în situaţiile de mai sus, ajungem nişte oameni nedeprinşi cu greutăţile, anemici, ca şi cum am pierde sânge, am fi epuizaţi, şi apoi vrem să mâncăm.
ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL
Fragment din cartea "Talcuiri la canoanele monahale ale sfintilor Antonie, Augustin si Macarie - necartonata", Editura Egumenita
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.