Postul Sfintei Marii - De la o vreme, fara sa vrei, ai nostalgia anilor tineretii. Ti se perinda prin minte fapte si oameni, stari de lucruri si trairi sufletesti care te-au marcat. In mod deosebit slujbele din Postul Maicii Domnului, cu toate preocuparile spirituale ce le declansau, imi umplu sufletul de minunate amintiri care-mi aduc mangaiere.

Cand eram la liceu si la facultate, si n-oi fi fost singurul, asteptam cu mult drag Postul Sfintei Marii. Acest Post, in vremurile in care nu se putea face o catehizare sistematica, era el insusi un mijloc de formare duhovniceasca.

Realizam cum - cu fiecare post - preocuparile religioase imi deveneau tot mai serioase si hotararea de a sluji Bisericii tot mai puternica.

Seara de seara, timp de doua saptamani, la bisericuta din satul nostru, situat in „Tara Codrului”, participam activ la oficierea Paraclisului Maicii Domnului, iar la sfarsitul slujbei, inconjurand biserica o laudam pe Maica Sfanta prin cantari si versuri de factura populara. Era in plin comunism si cantarile noastre constituiau un nevinovat protest nedeclarat impotriva propagandei ateiste: „Ajuta-ne Maicuta, / Sa ne rugam mereu, Sa credem totdeauna, / Ca este Dumnezeu.”

Parintele Ioan Mihali, care oficia Paraclisul, la urma ne catehiza. Profita de faptul ca toti tinerii, liceeni si studenti, erau in vacanta. Iar cantarile cereau entuziasm si comuniune sfanta.

Nu voi uita niciodata ca intr-o seara, o bunicuta credincioasa, dintr-o batista in care-si tinea legate „odoarele” ei de mare pret, mi-a oferit o carticica cu versuri in cinstea Maicii Domnului si cu istorisiri ale icoanei ei facatoare de minuni. Era Marisca Gozoaiei.

Analizand gestul acesta gingas, rationalistii nostri titrati ar putea spune: „Uite, din ce si-a hranit credinta Vladica Andrei!” Replica mea este aceasta: credinta lor genuina si rugaciunile lor, ne-au tinut si ne tin. Nu in zadar Petre Tutea spunea: „Sa vina un laureat al Premiului Nobel ateu pe care sa-l scuip in ochi. Ce-o sa-mi spuna el? O baba care cade in fata icoanei Maicii Domnului strabatuta de Absolut e un om, si acela e un dihor laureat.”

Urma apoi sarbatoarea. Mai in fiecare an faceam pelerinaj la Bixad, pe jos, la Rohia, cu autobuzul si la Nicula cu trenul. Cu traistuta-n spate, inconjuram biserica si, binecuvantati de parintele paroh, in sunetul clopotelor, porneam spre manastire cu crucea-n frunte.

Pe jos faceam doua zile, in cantari si rugaciuni, asociindu-ne cu alte „noroade” din alte sate. Nu i-as mai recunoaste acum pe toti. Unii s-au mutat la Domnul. Dar pe unii tot i-as mai recunoaste. Cei mai multi erau oameni cuminti din „Tara Codrului”, fie de la noi din Oarta, din Baita, din Salistew, din Pribilesti, fie de aiurea. nu mana acelasi dor si ajungeam impreuna in „Tara Oasului”, in „Tara Lapusului” sau in „Tara Somesului”.

Noaptea dormeam improvizat, daca dormeam, in unul din sate. Pe unde treceau inconjuram biserica si clopotele bateau. Iar la capatul drumului, ne astepta Maica Domnului: „Am venit Maicuta, / Sa ne mai vedem, / Sa-ti spunem necazul, / Care-l mai avem!”.

Acum lumea s-a modernizat. Dar, iubitorii Maicii Domnului, chiar daca vin cu masina sau cu autobuzul, tot vin. Cata vreme inca vin nu suntem pierduti si ne inghite valul vremelniciei.

Am mers la manastire si in calitate de preot cu credinciosii mei. Apoi, douazeci de ani, cat am fost Arhipastor Arhiepiscopiei Alba Iuliei, an de an am fost prezent de „Adormirea Maicii Domnului” la Manastirea Sanmartinul de Campie. Chipurile inchinatorilor de acolo mi-au ramas in suflet.

Anul acesta, daca Dumnezeu va ingadui, impreuna cu multimea nenumarata de iubitori ai Maicii Domnului vom fi la Nicula. Aceasta lavra manastireasca din inima Transilvaniei, strajuita de icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, aduce multa mangaiere tuturor celor necajiti si intristati.

Plecand de la Manastire, atunci si acum, cantam dupa traditie: „Ne-am usurat sufletul / Ne-am indreptat umbletul”. De fapt acesta este si rostul Postului Maicii si a pelerinajului la Manastire: usurarea sufletului si indreptarea vietii. Caci trebuie sa recunoastem o realitate: sufletele ne sunt pline de mizerie si pacate grele. Ii putem spune lui Dumnezeu dimpreuna cu imnograful: „Sarac si lipsit sunt de fapte bune si inima mea s-a tulburat intru mine, iar Tu, Doamne, Prea Inalte Imparate al cerului si al pamantului, stii ca toate tineretile mele le-am cheltuit in pacate si umbland dupa poftele trupului meu, m-am facut bucurie demonilor.”

Maicii Domnului nu-i place starea in care ne aflam. Ea ne iubeste, dar o doare starea noastra de pacatosenie. Sfantul Siluan Athonitul exclama: „Ah, daca am stii cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cum compatimeste pe toti cei care nu se caiesc! . Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea pentru noi. Fara indurarea ei as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma indemne sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: «Nu-mi place sa vad ceea ce faci!»”.
Nici ce facem noi nu-i place si asteapta sa ne caim, sa ne spovedim, sa ne curatim, sa ne indreptam. Sfantul Macarie cel Mare ne spune: „Pocainta este singura noastra salvare! Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoiesc pe om, cu numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut. Și, bineinteles, schimbarea totala a felului de vietuire, de gandire.”

Și, ca sa incheiem tot in spiritul traditiei noastre sfinte, cu nadejdea ca Postul Maicii Domnului si pelerinajului ne-au fost de folos, vom canta cu toata fiinta: „In suflet ducem credinta, / Dragoste si pocainta. / Niciodata n-om uita, / Marie Dragostea ta, / Ci ne vom rugam mereu, / La Maica lui Dumnezeu. ”

† IPS ANDREI
Sursa: radiorenasterea.ro

.

• Lasata Secului pentru Postul Sfintei Marii
  Publicat in : Viata liturgica