Preacucernici Părinţi, iubită familie,
îndrăznesc să spun, iubită familie întreagă, a Catedralei şi a rugăciunii!
Mă gândeam să copiez după un omilet celebru şi să spun cea mai scurtă predică pe care am auzit-o vreodată la un prunc: „Pe mine şi pe Prietenul meu, Dumnezeu, vă rog frumos să ne iertaţi că din când în când vă încercăm credinţa şi cu astfel de momente.
Dar mi-am ridicat ochii către pictura ce începe să se închege pe zidurile bisericii şi am constatat că în pântece Maica Domnului poartă un Prunc, iar mai jos un pic, în icoana Adormirii Maicii Domnului, Pruncul din pântece o poartă pe Maica Sa ca pe un prunc în braţe. Şi ascultând textul acesta al slujbei, m-am gândit că în timp ce celelalte mame speră într-un fel sau altul ca băiatul lor să facă şcoală, să ajungă patriarh, ministru, mămica aceasta rănită de moarte măcar ştie din start că are băiatul sfânt. Nu-i uşor, dar nici imposibil! In calendarul nostru; într-un fel sau altul, taina aceasta a acestei treceri - am ascultat-o la nesfârşit, parcă, în cântarea înmormântării pruncilor care nu vă mai este străină de astăzi - ne dovedeşte o dată în plus că deja Andrei este un mediator între noi şi Hristos. Este un mijlocitor, pentru că noi i-am spus aici: Pruncule, roagă-te pentru noi, păcătoşii! Că nu pe el avem a-l plânge, ci pe noi.
Sigur că ne este greu şi trecem greu peste astfel de momente. De dimineaţă, când iniţial l-am pomenit pe Andrei că zboară spre casă, mă bucuram. Acum, că a zburat spre adevărata Acasă, de ce-oi fi trist? Diferenţa este dată de voia lui Dumnezeu, nu de aşezarea noastră înaintea lui Dumnezeu. El le cuprinde pe toate în mintea Sa şi să ştiţi că niciodată nu-i vindecat sufletul nostru de astfel de drame. Ele ar fi tragedii, dacă Hristos n-ar fi înviat. V-o spune unul care poartă în piept inima fratelui său, nu numai inima sa; ai cărui părinţi nu s-au vindecat niciodată de inima fratelui său, dar s-au bucurat la nesfârşit de cele două inimi din coşul pieptului fiului lor de pe urmă. Pentru că în taina lui Hristos, puterea străbaterii vieţii acesteia ne este dată întotdeauna de Mântuitorul şi Domnul nostru. Nimeni din jurul nostru nu ne poate trăi viaţa.
Noi ne-am strâns din tot dragul la taina aceasta, dar înăuntrul vostru, Şt. şi Ov., veţi găsi lucrurile şi momentele care să vă ajute să treceţi nu doar peste acest moment, ci peste toate celelalte momente aducătoare-aminte. Slavă lui Dumnezeu că aveţi braţele pline cu cele două fetiţe ale voastre! Pentru că în taina lui Hristos, sunteţi parte integrantă în rugăciune cu pruncii voştri şi pruncii voştri sunt parte integrantă din rugăciune cu pruncii noştri, ai fiecăruia dintre noi.
M-am uitat atent şi dintre prietenii generaţiei voastre, ca şi dintre prietenii generaţiei noastre, toţi suntem aici de dragul copiilor noştri. Noi am venit să vă spunem laolaltă cu copiii noştri că din generaţia lor ne mângâiem că s-a ridicat un sfânt care să-i protejeze şi să le poarte de grijă.
Mai avem noi obiceiul - preoţii - să îndulcim aşa, cuvântul, la predică şi uneori să facem din câte-o cutră de om, o jumătate de cutră, ca să mai mângâiem familia. Dar de data aceasta este o obligaţie. O obligaţie care ţine de verticala crucii, să spunem că niciun cuvânt al slujbei acesteia n-a cuprins într-însul cuvântul păcătos referitor la prunc, ci de fiecare dată, referitor la noi ceilalţi, care încă mai trecem prin viaţă.
Il rog pe Dumnezeu să ne poarte de grijă şi îndrăznesc să spun că Cel ce a locuit în ieslea Betleemului ştie întotdeauna să-Şi ofere ieslea braţelor Sale, pentru a ridica pruncii şi a-i aşeza în slavă împărătească.
Eu astăzi trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu că am văzut, o dată în plus, că atunci când Dumnezeu ne încearcă, sufletele cu adevărat ale lui Dumnezeu nu se tem şi ştiu încotro merg. Asta înseamnă să fii creştin: să ştii unde merge sufletul tău, după ce trupul tău pare că nu mai este. Cu alte cuvinte, vom avea un iconostas nou în cimitir şi de fiecare când ne vom pleca acolo, ne vom pleca dinaintea Slavei lui Dumnezeu, Care pe toate le cuprinde.
Nu vom primi mângâiere niciodată de la oameni pentru astfel de situaţii. Ne vor încuraja. Ne vor iubi poate mai mult. Sunt convins că aseară toţi ne-am strâns un pic mai tare copiii în braţe la culcare. Sunt convins că de astăzi nu vom mai trimite pe alţii să le dea suc. Ne vom duce noi înşine să le dăm suc. Sunt convins că febra copiilor ne va fi bucurie şi când vine şi când pleacă. Auzeam copiii scâncind şi am vrut să le zic celor cărora le plângeau copiii: Nu-i scoateţi afară! semn că sunt vii. Toţi ne-am dori ca pe toţi copiii pe care i-am pierdut să-i mai auzim plângând o vreme. Plânsul lor e semnul biruinţei. E semnul respiraţiei. E semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Astăzi, dacă vreţi, prin efortul acesta teribil, al morţii şi al vieţii, dragostea noastră a căpătat o dată în plus o nădejde. Nădejdea că de fiecare dată înaintea veşniciei, Hristos ni Se face mână întinsă. Ne-am uitat cu Părintele Ma-carie şi am comentat noi, aşa teologic, ce amestec de taină e în slujba aceasta a înmormântării pruncilor. De fiecare dată sunt aduse cuvintele pentru matur, întărite cu cele din slujba de înmormântare a preotului, dar desăvârşite cu cuvântul mângâietor, pentru copil. Inaintea lui Hristos, copiii noştri sunt copiii Lui. Imi spunea cineva odată: Of Dumnezeul Asta, cum răneşte câte-o familie! Nu înţelege nimic din taina familiei! Să nu uitaţi nicio clipă: Primul dintre noi care Şi-a pierdut Fiul este Dumnezeu Tatăl. De dragul copiilor noştri, ca ei să nu se piardă niciodată. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!" Iată, un Tată orfan de Fiu vindecă toate inimile noastre orfane de fii.
Dumnezeu să vă mângâie, zic eu, prin mâinile Măriei şi ale Paraschivei, puii voştri minunaţi, mai întâi, şi apoi prin cuvintele noastre, ale celorlalţi. Apoi să staţi strânşi, să nu vă învinovăţiţi unde nu-i vină. Să ştiţi că uneori copiii noştri sunt parte integrantă din taina lumii pe care-o trăim. Ei sunt semnalul că sfinţenia încă mai are trecere la Hristos şi că neamul nostru mai are locuri destule în calendarul biruinţei împărăţiei lui Dumnezeu.
Eu le mulţumesc Părinţilor care suntem astăzi prezenţi, pentru că e cea mai bună lecţie a preoţiei noastre. Suntem noi tari şi mari când e vorba de morţile tuturor, dar copiii întotdeauna ne obligă să ne vedem puterea şi limita puterii noastre slujitoare. îi dau lui Dumnezeu slavă că Andrei a trecut contemporan cu noi măcar o zi, două, trei, o săptămână, deşi a fost contemporan cu noi de când am început să ne bucurăm de burtica lui, din care ne prezenta dorinţa lui de a fi în mijlocul nostru. Şi vreau să aveţi convingerea că tot ceea ce este în pântecul unei mame face mai apoi ca mama să treacă în braţele sale, ca un rugător pentru împărăţia lui Dumnezeu.
N-avem voie să spunem Dumnezeu sa-l odihnească!, nici sa-l ierte, ci doar atât să spunem: Dumnezeu să ne ierte că uneori trec copiii prin lumea aceasta şi nu reuşim să-i ţinem, cu tot efortul nostru, şi că singurul Medic, Care n-a venit să ne vindece, ci să ne învie, rămâne Hristos, Care este cel mai frumos dintre copii, Care-i primeşte cel mai frumos pe toţi copiii care vor să se aşeze în împărăţia lui Dumnezeu.
Aşadar, Hristos a înviat! Dumnezeu să ne ierte pe toţi, să ne întărească în credinţă, nădejde şi dragoste. Ştefania, îţi sărutăm mâna că ne-ai dăruit un sfânt. Il rugăm pe Hristos ca în nicio situaţie să nu ne forţeze mâna să credem chiar în toate. E bine să ne lase aşa păcătoşi cum suntem şi să ne mângâie cu copiii noştri care plâng si fac febră si tuşesc si vor dulceaţă si nu iau notele cele mai bune la şcoală, până când, crescând, la rândul lor să ne dea copii, ca să ne mângâiem cu dânşii.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Articol preluat din cartea "De ce eşti trist, popor al învierii?", Editura Agnos
Cumpara cartea "De ce eşti trist, popor al învierii?"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.