Cum se întâmplă de fiecare dată când un pacient e diagnosticat cu cancer, apare imediat şi cuvântul „incurabil". Aşadar, mintea fuge imediat spre un alt cuvânt, şi anume „moarte", cuvânt aducător de agitaţie şi gânduri negre. De aceea, în timp, am devenit o luptătoare împotriva cuvântului „incurabil", folosit de medici. Nu a fost uşor, deoarece fiecare oncolog şi alţi medici de diferite specialităţi au făcut tot posibilul să mă convingă că această boală e incurabilă. Lupta mea a fost una pe viaţă şi pe moarte, de data aceasta nu cu boala în sine, ci cu medicii, pe care i-am rugat frumos să nu mai folosească acest cuvânt, pentru că mă deranjează nu numai pe mine, ci şi pe familia mea. De asemenea, le-am sugerat să spună dacă a existat un singur pacient care a supravieţuit, deci care a învins boala. Nici unul nu a vrut să-mi dea un astfel de exemplu şi au dat din umeri, sugerându-mi că nu mai e nimic de făcut. Fiind disperată, am început să mă documentez pe internet, să caut fel de fel de cărţi în care să fie explicată această boală „incurabilă", să iau revista Formula AS, în care apăreau fel de fel de terapeuţi de medicină alternativă, să umblu pe la preoţi, biserici şi mănăstiri.
Toate acestea nu au făcut decât să mă obosească, să mă deruteze. Voiam cu toată fiinţa mea să fac ceva şi să mă salvez, numai că toate aceste informaţii s-au învălmăşit în capul meu într-un moment în care eram bolnavă, şubrezită, deprimată, trăgând să mor. Am încercat să fiu selectivă şi am ajuns la concluzia că a şti să selectezi informaţia e cel mai greu. Aşa că am început să mă rog din nou la Dumnezeu, să-mi arate prin instinct ce să fac. Bineînţeles că am ales mai întâi calea bisericii şi am vorbit cu nişte cunoştinţe care au venit, m-au luat în braţe, m-au băgat în maşină şi am luat drumul bisericii din Malnaş, unde auzisem că e un preot cu har. Nu l-am cunoscut până în acel moment. Am ajuns în faţa lui spăşită, cu gânduri bune şi plină de speranţă. Preotul, când m-a văzut, mi-a spus: „Asta înseamnă moarte!. Cuvintele m-au lovit ca un pumn în capul pieptului. Nu ştiam ce să fac, nici să plâng, nici să vorbesc, aşa că am rămas stană în faţa lui. La un moment dat mi-a venit în minte Biblia şi pildele lui Iisus Hristos, am simţit în sufletul meu o revoltă, i-am spus preotului că aş fi preferat să îmi dea speranţă şi am refuzat să accept cuvintele „Asta înseamnă moarte!“. Am plecat deznădăjduită şi m-am închis în mine. Iar însoţitorii mei erau blocaţi şi se simţeau prost, pentru că nu ştiau ce să mai zică.
O altă întâmplare nefericită mi s-a întâmplat la un alt drum, când am plecat la Breaza, unde am auzit că nişte americani ar fi făcut un sanatoriu pentru „bolnavii incurabili", care aveau parte de un tratament special, cu alimentaţie sănătoasă şi rugăciune. Am ajuns acolo, am luat legătura cu directorul sanatoriului, i-am arătat documentele medicale, inclusiv cele două biopsii (una cu cancer cu metastază în ligamentul larg, cu afectarea celorlalte organe, şi cealalată cu metastază peritoneală, ca rezultat al celor două operaţii din urmă cu 1-2 luni). Directorul s-a uitat la mine, şi-a aruncat ochii pe documentele medicale şi mi-a spus că nu mă poate primi decât peste 3 luni, când va avea locuri. Am solicitat să mă primească totuşi şi să beneficiez de tratamente alternative, deoarece însoţitorii mei erau dispuşi să îmi închirieze o cameră într-o casă din imediata vecinătate a sanatoriului. Directorul mi-a spus sec că îi pare rău, dar nu poate să-mi aprobe acest lucru: „Imi pare rău, dar până peste 3 luni sigur nu veţi mai ajunge să veniţi la noi“. Adică mi-a sugerat că nu voi mai trăi până atunci. Vă daţi seama că m-am uitat în ochii lui fix, am zâmbit şi am simţit că pe mine mă va ajuta Dumnezeu şi am realizat că am o linişte interioară. Am început să mă călesc cu astfel de veşti şi m-am gândit că trebuie să mă rog la Dumnezeu. De altfel, şi medicii mi-au spus că pe ei „problema“ îi depăşeşte şi că le pare rău, dar numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. Aşa că am realizat că omul numai când nu are de ales II strigă pe Dumnezeu şi se agaţă de El. Nu există altă cale: ori crezi, ori te îndoieşti. Dacă te îndoieşti cât de puţin, atunci pierzi totul, inclusiv viaţa. Eu l-am ales pe Dumnezeu şi am mers pe mâna Lui, iar rezultatele n-au întârziat.
Ileana Gafton Dragoş
Cancerul: o calatorie prin urechile acului, Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Cancerul: o calatorie prin urechile acului"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.