1. Spiritualitatea romaneasca, rod al unitatii dintre Biserica si scoala.

Biserica si scoala sunt doua institutii atat de apropiate ca functie, incat este imposibil sa slujesti in Biserica si sa faci abstractie de scoala si invers, sa faci parte din institutia scolii si sa faci abstractie de Biserica. Aceasta, daca intelegi si iti insusesti rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica si scoala se presupun reciproc este faptul ca amandoua au in vedere omul: Biserica se ocupa de mantuirea omului, iar scoala, de instruirea lui. Dar nu exista mantuire fara cunoastere si cunoastere fara instruire. Mantuirea este un proces lung, care se desfasoara in timpul existentei pamantesti a omu­lui si inseamna ridicarea omului "la starea de barbat desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13). De aceea, Cel ce a intemeiat Biserica, Mantuitorul Hristos S-a numit "Invatatorul", una din slujirile Lui este cea invatatoreasca, iar una din primele misiuni date apostolilor arata ca una din functiile Bisericii va fi aceea de a invata: "Mergand, invatati toate neamurile..." (Matei 28, 19).

Din epistolele pastorale ale Sfantului Apostol Pavel se stie ca episcopii pusi de el, ca Timotei si Tit, aveau puterea de a invata, precum si obligatia de a fi atenti la ceea ce invatau altii, deci, de a supraveghea invatatura in comunitate, pentru a putea "sa indemne la invatatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei potrivnici" (Tit 1, 9). Impreuna cu harul si credinta, din episcop in episcop, s-a transmis dreapta invatatura, iar cel care "este chemat sa judece in fata efortului de gandire si de actiune ale credinciosilor, pentru a pastra curat depozitul traditiei", este episcopul. Dar tot Sfantul Apostol Pavel precizeaza ca in Biserica primara erau trei harisme principale: "Pe unii i-a pus Dumnezeu in Biserica: intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea invatatori..." (I Cor. 12, 28). Invatatorul era cel care instruia mai deaproape in cele ale credintei si moralei crestine, purtator al cunostintei si al intelepciunii.

Prima forma organizata cu functie invatatoreasca in Biserica au fost scolile catehetice, cum au fost vestitele scoli din Alexandria si Antiohia. In afara de scolile amintite, in epoca primara a crestinismului, au mai existat o scoala "africana", una "asiatica", una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.

Scoala catehetica din Alexandria, infiintata in sec. II, era propriu-zis un institut de cercetare stiintifica, cu program de studii, profesori si studenti, corespunzand universitatii de azi. La inceput, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblica, dar cu timpul, pe masura cresterii numarului si calitatii discipolilor, ea s-a imbogatit si cu filosofia, pentru ca apoi sa ajunga la doua ramuri distincte: ramura profana cuprinzand dialec­tica, stiintele naturii si etica si ramura crestina ocupandu-se de exegeza biblica si filosofia crestina, cum reiese din informatia data de un ucenic al lui Origen, Sfantul Grigorie Taumaturgul.

Pe pamant romanesc, primele scoli au fost cele "din tinda bisericilor" si din manastiri, iar Biserica a slujit invatatura si limba neamului cu constiinta ca misiunea aceasta ii apartine. Langa Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-a intemeiat cea mai veche scoala romaneasca din tara noastra (1495). Scolile pregateau viitori preoti, dar si dascali, dieci, copisti etc. in manastiri si pe langa centrele mitropolitane, pe langa scoli, pe langa tipografii, erau si ateliere de pictura, sculptura, broderie, argintarie etc. De aici au iesit marii artisti - unii anonimi - care au daruit poporului roman si lumii intregi frumusetea fara de seaman a Manastirilor Curtea de Arges, Sfintii Trei Ierarhi, Voronet, Sucevita, Moldovita, Putna, Humor, Arbore etc.

Astfel, studiind istoria poporului roman, ajungem la convingerea ca scoala romaneasca s-a nascut in Biserica neamului, a izvorat din aceasta si a ramas aproape de ea. Chiar atunci cand a devenit institutie de sine stata­toare, scoala romaneasca a ramas credincioasa Bisericii, invataturii ei, a promovat valorile bisericesti si a propovaduit credinta dreapta fiindca in acest fel slujea nu numai Biserica, ci insusi neamul romanesc si nu abdica de la esenta misiunii ei. Biserica si scoala au aceeasi istorie, aceleasi monu­mente literare, artistice si arhitectonice, aceeasi baza culturala, fiind slujite de aceleasi mari personalitati care au crezut in acelasi ideal: unitatea de credinta, traditie si limba a neamului romanesc.

Cartile, valori ale Bisericii si scolii deopotriva, erau tiparite pentru toti romanii din toate tarile. Cele din Ardeal treceau muntii in Tara Roma­neasca si Moldova, iar cele din Tara Romaneasca si Moldova patrundeau si in Ardeal "ca sa se lateasca cuvantul Sfintei Scripturi... in toate tarile si tinuturile, ce vorbesc in limba romaneasca" si sa fie de folos "tuturor celor ce vorbesc in limba romaneasca".

Tiparite de Biserica, ele au fost preluate de scoala si de invatatii neamului si valorificate ca mijloace de intarire a constiintei unitatii bisericesti si de neam a tuturor romanilor. "In rastimp de doua milenii, in care s-a plamadit romanismul, sufletul lui, - zice Octavian Goga - ca un vast rezervoriu a strans in el amintiri si sperante, bucurii si plangeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul vremurilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima specificul nostru national?" - se intreba el.

Spiritualitatea romaneasca isi are originea in Biserica si scoala, pastrata prin conlucrarea acestor doua institutii de capatai; spiritualitatea romaneasca este o creatie, un miracol izvorat din unitatea de actiune a celor doua institutii. Prin intermediul acestora, societatea si-a pastrat, cultivat si transmis valorile culturale.

Scolile manastiresti au fost, secole de-a randul, principalele focare de instruire, asa incat "in veacurile XV-XVI se bucura de faima mai ales cele de la Neamt si Putna in Moldova si din Scheii Brasovului in Transilvania". Pe langa unele mari manastiri se formeaza adevarate centre de cultura, sprijinite de domnie, cum a fost manastirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar si Manastirea Hurezi a lui Brancoveanu, ambele in egala masura scoli, ateliere artistice, tipografii, adica laboratoare in care se "prelucra" limba poporului roman, cultura lui si tocmai prin ele se transmitea credinta orto­doxa si constiinta unitatii de neam.

Raspandirea cartilor manuscrise si apoi tiparite in toate teritoriile locuite de romani a fost inlesnita de faptul ca foarte multi vladici care au pastorit in Transilvania in sec. XVI-XVII veneau din Moldova si din Tara Romaneasca, dupa cum numerosi clerici si laici ardeleni si-au desfasurat activitatea in Tarile Romane.

"Asemenea legaturi au contribuit, in acelasi timp, la intarirea credintei ortodoxe, alt factor insemnat al profilului spiritual al poporului roman, intr-o vreme cand se faceau eforturi, folosindu-se tot felul de mijloace silnice, pentru catolicizarea romanilor mai intai, pentru luteranizarea si calvinizarea lor dupa aceea. Credinta ortodoxa se confunda, mai ales in constiinta maselor populare, cu neamul, dupa cum se afirma in actul din 1574, in care se spune ca religia "greceasca" (ortodoxa) este "religia romana", de aceea apararea religiei insemna in acelasi timp si apararea neamului. Atasamentul poporului fata de religie a fost atat de puternic incat a starnit mirarea si totodata admiratia unor straini. Antonius Possevinus, rectorul Universitatii iezuite din Cluj, bun cunoscator al oamenilor si a psihologiei acestora, sublinia te­nacitatea romanilor in apararea religiei ortodoxe."

Simbioza dintre Biserica si scoala a facut posibila cultivarea con­stiintei de "neam romanesc", de "semintie romaneasca" si implicit a unitatii de neam. Factorii care au contribuit in mod decisiv la formarea si men­tinerea in popor a acestei constiinte au fost doi: credinta ortodoxa si limba romana. Dar daca Biserica si scoala ar fi avut credinte diferite si ar fi vor­bit in limbi diferite, credinta si limba ar fi ramas valori fara vreun rol in unitatea poporului roman. Poporul se sprijinea in idealurile sale, prin cre­dinta si limba pe Biserica si scoala fiindca toti slujitorii cuvantului vorbeau si credeau in limba lui.

Lucrarea comuna a Bisericii si scolii romanesti era oare rodul intam­plarii sau avea temeiuri doctrinare?
Unitatea dintre ele era ceva artificial sau o consecinta fireasca a invataturii revelate?

2. Temeiurile doctrinare ale unitatii dintre Biserica si scoala.

a. Asa cum am spus, temeiul fundamental al colaborarii dintre Biserica si scoala este omul insusi, chip al lui Dumnezeu, creat pentru a ajunge la ase­manarea cu Dumnezeu. Asemanarea cu Dumnezeu sau indumnezeirea in­seamna, de fapt, dobandirea vietii vesnice, adica a imparatiei lui Dumnezeu. Mantuitorul a precizat ca "aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis " (Ioan 17, 3). Desigur, cunoasterea lui Dumnezeu inseamna mult mai mult decat lectura si vorbirea despre Dumnezeu si depaseste procesul acumularii de cunostinte teoretice, dar ea are multe etape, incepand cu dobandirea credintei, conti­nuand cu experierea sau trairea lui Dumnezeu de catre om si culminand cu contemplarea lui Dumnezeu prin unirea cu El prin energiile Sale necreate. "Trairea apofatica echivaleaza cu un simt al misterului, care nu exclude ratiunea si sentimentul, dar e mai adanc decat ele."

Pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu sau la cunoasterea prin unire este insa nevoie mai intai sa dobandim credinta. La credinta se ajunge daca cineva vorbeste despre Hristos, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Credinta vine prin auzire, iar auzirea prin cuvantul ha Dumnezeu " (Rom. 10, 17). De aceea, invatatura este o caracteristica a crestinismului, care este religie descoperita prin cuvant si cunoscuta prin propovaduire. De altfel, chiar in plan general, "mijlocul spiritual principal prin care omul se comu­nica altora si altii se comunica lui, ca izvoare complementare de sensuri, de simtiri, mijlocul de imbogatire si intarire reciproca, este cuvantul prin care oamenii isi intaresc umanitatea comuna."

Biserica este comunitatea divino-umana care este in continua miscare spre vesnicie, iar lucrarea ei are in vedere realizarea comuniunii intre oameni si a acestora cu Dumnezeu. intrucat nu exista comuniune fara co­municare, una din slujirile esentiale ale Bisericii este comunicarea. De aceea s-a spus ca "Biserica este comunicare pentru comuniune." Dar nici scoala nu poate fi inchipuita fara comunicare, intreaga ei activitate con­stand in transmiterea de cunostinte si receptarea acestora, in raporturile bazate pe incredere si dialog, in lucrarea de impartasire a cuvantului, prin intermediul caruia se creeaza o stare de comuniune.

b. Biserica si scoala conlucreaza la zidirea si ridicarea omului daca ii transmit acestuia adevarul sau daca adevarul constituie preocuparea lor. Dar nici una nici alta nu pot gasi adevarul decat in Revelatie, a carei im­plinire este Logosul intrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Dumnezeu a binevoit sa se faca El insusi Izvorul suprem al intelegerii, al afectiunii si al comunicarii de Sine, ca semen al nostru, pentru ca sa le comunice tuturor celor care se deschid Lui infinitatea vietii sau a intelegerii, simtirii si afectiunii, pentru ca si ei sa faca la fel intreolalta. In Hristos ni s-a dat cunoasterea esentiala: cunoasterea Adevarului, cu pri­vire la om si la Dumnezeu, cu privire la lume si la destinul ei final. Acest adevar ne face capabili sa fim in toate vocatiile noastre martori ai lui Hristos, crainici ai cuvantului si slujitori ai invataturii.

Hristos si adevarul sunt una. De aceea, inaintarea spre adevar inseamna inaintarea spre Hristcfs, centrul in jurul caruia graviteaza toti cei ce comu­nica adevarul, sfintindu-se in el, prin adevarul Lui: "Sfinteste-ipe ei in ade­varul Tau, cuvantul Tau este adevarul... Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar" (Ioan 17, 17, 19). De aceea zice Sfantul Nichita Stithatul: "Cei ce urmeaza Duhului si si-au ales cu totul viata duhovniceasca..., trecand dincolo de toata simtirea lumii si ajungand prin intelegere luminata la cele mai presus de simturi, castiga putere in cuvant in mijlocul Bisericii lui Dumnezeu si a marii adunari a credin­ciosilor, scot cuvinte bune din inima curata si se fac oamenilor sare si lumina, cum zice si Domnul..." (Matei 5, 13-15).

De aici rezulta ca te­meiul fundamental al raportului dintre Biserica si scoala este Iisus Hristos, Adevarul suprem. Fiindca Biserica este Biserica adevarata in masura in care propovaduieste adevarul, iar scoala este scoala adevarata daca tran­smite adevarul, iar adevarul este Iisus Hristos, lucrarea lor comuna se jus­tifica prin raportarea lor la Hristos. Fara El, dispare fundamentul cooperarii lor si insasi legitimitatea fiecareia in parte.

In calitate de Logos, Fiul lui Dumnezeu S-a aflat dintru inceput in lucruri, oameni si in centrul lumii prin ratiunile Sale existente in creatie. De aceea, intruparea Sa inseamna reactivarea rolului Sau de centru al creatiei, sau manifestarea vizibila a Sa in locul pe care il ocupa in mod invizibil de la crearea lumii. El S-a intrupat pentru a fi recunoscut in mod real centrul intregii creatii, calitate pe care omul a nesocotit-o prin pacat, punandu-se pe el insusi in locul lui Dumnezeu.

Calitatea Sa de centru al existentei se vede cel mai limpede in Biserica, institutia care ii cuprinde pe toti cei ce cred in Hristos si il au pe El drept conducator. Trupul inviat al lui Hristos este extins acum in toti cei ce cred in El si le devine acestora izvor de putere, de inaltare spre inviere, spre sfintire si deplina umanizare. Din Hristos iradiaza viata si El ii atrage pe toti sa se impartaseasca de nestricaciune. Cei ce se lasa atrasi de El se hranesc cu dragostea Sa dumnezeiasca, devenind chiar in ascultare de El liberi, caci cugetul omului este liber numai cand cugeta impreuna cu Hristos.

Acum sa ne intrebam: ce inseamna pentru noi locul acesta central pe care l-a dobandit Hristos in viata noastra prin Patimile si invierea Sa? Cert este, ca noi suntem crestini in masura in care ne raportam la Hristos, in masura in care il acceptam si il chemam pe El ca sfatuitor, ca insotitor si ajutator in cuvintele si faptele noastre, intr-un cuvant, ca in­vatator. Suntem crestini daca ii acordam Lui gandurile, planurile si dorin­tele noastre, daca nu ne este indiferent acordul Lui cu privire la hotararile pe care le luam in cursul vietii si daca ne pasa de El si legea Lui in ceea ce intreprindem.

Calitatea noastra de crestini se verifica prin rolul pe care il atribuim lui Hristos in problemele personale si colective si prin timpul pe care i-l acordam. Raportarea noastra la Hristos depinde de cultivarea credintei noastre prin post si rugaciune, eforturi pe care le facem in dorinta de a ne apropia de Dumnezeu. Ele sunt mijloacele prin care il aducem pe Hristos in viata noastra, asa incat "toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam" - cum ne rugam la sfintele slujbe.

Cand o comunitate de oameni sau o societate se raporteaza la Hristos sau il are in centru pe Hristos, are la baza iubirea, care asigura libertatea fiilor ei, convietuirea in dreptate si fericire. Aici nu exista asupriti si asupritori, muri­tori de foame si oameni prea bogati, inselati si inselatori, clase inferioare si superioare, pentru ca iubirea topeste orice rautate, diferenta si antagonism.

Omul credincios isi traieste viata in Hristos, are un Dumnezeu si nu se pune pe el in locul Acestuia, hotarand fara Hristos, ci hotararile sale au la baza iubirea lui Hristos. Omul credincios nu se inchina idolilor moderni (trupul, masina, tehnica de orice fel, televizorul, placerile vinovate, banul etc), prin care necredinciosii L-au alungat pe Hristos din centrul societatii, lipsindu-se in acest fel de iubire, echilibru, dreptate, fericire, liniste, ome­nie si adevar. Astfel, omul despartit de Hristos, in loc sa se elibereze s-a inrobit, in loc sa devina mai rational a devenit irational, in loc sa se umani­zeze, s-a animalizat.

Omul fara Hristos nu mai este om, ci o fiinta dominata de patimi, inro­bita de zeii moderni. El se crede stapan absolut pe viata sa si a altora, pe trupul si sufletul sau, declara ca el este adevarul si ca rostul lui e "sa-si traiasca viata", fara sa stie ce este viata adevarata.

Un intelept ne-a indemnat, pe buna dreptate, sa ne traim viata "ca pe o opera de arta", da aceasta nu se poate decat in Hristos, Care da calitate, continut si sens vietii noastre. El trimite razele de caldura iubitoare, de lumina si putere ale Duhului Sfant, acestea patrund in credinciosi si ii fac membri normali ai societatii,. oameni echilibrati si de omenie. Acestia alcatuiesc o societate in care con­duce Hristos si in care nu exista egoism, lupta pentru putere, minciuna, vrajba si dorinta de acaparare. Numai oamenii care il au pe Hristos pot sa infrumuseteze societatea, pentru ca ei fac in acea societate sa domneasca Hristos si legile Sale.

Astfel de oameni nu pot fi decat rodul educatiei crestine, al familiei crestine si al scolii crestine. Scoala care il recunoaste pe Hristos ca inva­tator suprem, are garantia adevaratei cunoasteri, a cunoasterii mantuitoare si eliberatoare, fiindca numai de la Hristos primim adevarul. El a zis catre ucenicii Sai: "Daca veti ramane in cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenicii Mei; si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan8, 31-32).

Numai printr-o invatatura dreapta, poate cineva sa dobandeasca o cunostinta dreapta cu privire la Dumnezeu, lume, viata si moarte. Daca invatatura este ratacita, omul nu mai cunoaste pe Dumnezeu, nici lumea si viata, ci dobandeste cunostinte eronate despre acestea, desfigurandu-l pe el insusi ca om.

Iisus Hristos, prin Evanghelia Sa si prin Biserica Sa, da sufletului ome­nesc, scolii, stiintei si culturii echilibru si forta morala. Iisus Hristos da sens, inteles si scop, continut moral si ideal estetic, valoare adevarata si frumusete nepieritoare. Fara El, cunoasterea este incompleta, fara temei si ratiune, iar opera de cultura rasuna a gol si a fals, a dezechilibru si a desertaciune. Fara El nu gasim echilibru intre spirit si materie, intre suflet si trup. Fara El, unii au cazut in extrema materialista si mecanicista (europenii), altii au cazut in extrema contemplativa si fatalista (asiaticii).

Cultura si scoala fara Hristos sunt ca cerul fara soare, ca pamantul fara viata si ca oceanul fara sare. Caci religia lui Hristos nu este o poezie metafizica, ci o realitate, o forta divina care intoarce sufletul omului spre valorile etice, estetice si filosofice ale spiritului; o forta care da directivele morale si prin aceasta un mare aport culturii si suport sufletului. Religia ne orienteaza spre descifrari mai adanci si mai autentice. Si de aceea, in valtoarea vietii si in progresul stiintei, reli­gia este busola de orientare si puterea universala, permanenta si dinamica a culturii si a sufletului". In scoala, Hristos asigura stiintei suportul de care arc nevoie prin constiinta. "Stiinta fara constiinta este ruina sufletului" - spunea Francois Rabelais.

Se spune ca anticii reprezentau vesnicia sub forma unui glob sau a unei sfere. Pe o medalie imprimata in cinstirea imparatesei Faustina, aceasta este infatisata sezand pe un glob, cu o mana intinsa, iar in cealalta avand un sceptru, cu inscriptia: "Vesnicie". O parte din savantii antici credeau ca lumea e vesnica fiindca e rotunda si are forma unei bile. Sfantul Vasile cel Mare le spune acestora: "N-am nimic de zis cu privire la faptul ca lumea ar fi rotunda si circulara, dar principiul cercului este ca are un centru. Centrul lumii este Dumnezeu".

Tot Dumnezeu este si centrul scolii.

3. Atat in Biserica cat si in scoala se intalneste lucrarea lui Dumnezeu cu cea a omului.

In Biserica, responsabilitatea slujirii invatatoresti o au in primul rand episcopii si preotii, dar in sens larg, orice crestin tre­buie sa fie un crainic al cuvantului, pe care ascultandu-l de la cei care-l pre­dica in biserica il transmite altora, fie prin viu-grai, fie fara propovaduire, adica prin puterea faptei. "Ori de unde vine o lumina naturala a spiritului ome­nesc sa confirme Adevarul, Binele si Frumosul revelate de Biserica, aceasta lumina e socotita ca im bun obstesc daruit prin misterioasele cai, prin care Dumnezeu lucreaza asupra fapturii Sale."

Calitatea de mireni a slujitorilor scolii este inca un temei important al conlucrarii celor doua institutii: Biserica si scoala. Mireanul care are functie invatatoreasca in scoala este legat de Hristos prin Taina Sfantului Botez si Taina Sfantului Mir pe care le-a primit si are raspunderea tran­smiterii adevarului. Prin aceste Taine crestinul a primit puterea Duhului de a sesiza vointa lui Dumnezeu privind viata sa si activeaza aceasta putere in slujirea sa invatatoreasca daca participa la viata Bisericii. El a primit si pu­terea de a cunoaste adevarul dumnezeiesc si de a fi un marturisitor al aces­tuia, atata vreme cat se afla in comuniunea Bisericii.

Biserica si scoala sunt legate intre ele prin mirenii are slujesc scoala pe de o parte, iar pe de alta parte, prin membrii Bisericii pregatiti in scoala. Dupa cum exista o intrepatrundere a Bisericii si scolii prin oameni, la fel exista una si prin valorile create de oamenii care le slujesc. A invata nu in­seamna numai a folosi graiul propriu ca mijloc de comunicare si tran­smitere a crezului si ideilor tale, ci mai inseamna a comunica prin scris, adica prin operele literare, creand opere muzicale, a comunica prin pictura, realizand imagini care inalta spre Dumnezeu; icoanele pictate sunt puse in acelasi rand cu Scriptura si cu dogmele, pentru ca ele sunt "Biblia celor nestiutori de carte"; una e modul graitor, iar cealalta e modul tacut, dar prin amandoua Biserica si scoala savarsesc luminarea si mantuirea poporului.
A invata pe altii inseamna a educa prin arta sculpturii, dar si prin opere stiintifice. Acestea descopera tainele si puterile lui Dumnezeu folositoare omului, iar geniul si savantul educa pe ceilalti prin exemplul personal de munca eroica. Toti acesti invatatori isi exercita functia lor harismatica, dar au o mare raspundere in ce priveste mesajul pe care il transmit. Daca ei lucreaza in Duhul, sunt feriti de greseala. Caci "spiritualitatea e viata ome­neasca asimilata Duhului Sfant si... are un indoit caracter: divin si uman, adica e teandrica."

Mirenii participa la slujirea invatatoreasca in Biserica si in scoala si in virtutea chemarii profetice a omului. Cuprins in calitatea de chip al lui Dumnezeu, darul profetiei a fost pierdut de om prin pacat. De aceea resta­bilirea chipului lui Dumnezeu in om, adica mantuirea este legata de reacti­varea vocatiei sale profetice (vezi Fapte 2, 17-18). Profetia este "puterea data omului de a discerne totdeauna voia lui Dumnezeu, de a auzi glasul Lui si de a fi - in sanul creatiei, in lume-martori si agenti ai intelepciunii divine." Credinciosul are acea sensibilitate spirituala care il ajuta sa discearna, in avalansa de idei, legi si porunci, ce anume este dupa voia lui Dumnezeu si ce nu, are calitatea de a da, in mijlocul situatiilor si eveni­mentelor, explicatia purtatoare de sens si sa transmita prin cuvant si fapta voia lui Dumnezeu, oamenilor. in viata si cuvantul lui este prezent tot­deauna Dumnezeu.

Scoala ramane unita cu Biserica si se raporteaza mereu la Dumnezeu prin oameni, mai precis, prin membrii Bisericii, slujitori ai scolii, care isi exercita puterea imparateasca. A-si exercita omul demnitatea imparateasca inseamna, in primul rand a fi convins si a convinge ca stiinta, cultura, arta, tehnologia etc, nu sunt ratiunea ultima de a fi si valoarea suprema a intregii existente umane, singurul orizont al vietii omului. De aceasta elibe­rare are nevoie mai mare omul modern si secularizat decat de orice: daca el stie din ce in ce mai bine cum sa faca sa mearga aceste lucruri, el a pier­dut astazi orice notiune despre ceea ce sunt aceste lucruri, el a devenit sclavul idolilor pe care el insusi i-a creat. Iesirea din acest cerc vicios presupune refacerea unitatii de actiune si de ideal dintre Biserica si scoala, prin omul Bisericii care lucreaza in scoala cu binecuvantarea lui Hristos si luminat de Duhul Sfant.

Intelegerea si asumarea de catre crestin a responsabilitatii profetice in lumea tot mai secularizata a acestui inceput de mileniu, acceptarea de catre preotia imparateasca a rolului profetic de legatura intre structura Bisericii si lumea profana, din care face parte si scoala, este acum, mai mult ca ori­cand o participare care presupune eroism si daruire jertfe mica, pentru ca inseamna lupta, suferinta, entuziasm, pasiune, chiar martiriu, pana la vic­toria finala si indiscutabila a Sfantului Duh prin oameni.

4. Consecintele rupturii dintre Biserica si scoala.

Distantarea scolii de Biserica sau a Bisericii de scoala are repercusiuni grave asupra omului. Omul fiind creat pentru vesnicie, are in el dorinta dupa o cunoastere superioara, care depaseste granitele lumii naturale, setea, de Dumnezeu innascu­ta omului inseamna, implicit si o sete de a-L cunoaste pe Dumnezeu.

"Antropologia ortodoxa, desi face distinctie intre cunoasterea naturala a lui Dumnezeu si cunoasterea Sa supranaturala, totusi, nu separa si nu opune intre cele doua cunoasteri, una care apartine mai mult ratiunii, alta care apartine mai mult credintei fiindca ambele se realizeaza prin lucrarea harului necreat, dumnezeiesc, care pastreaza, chiar prin actul creatiei omului, o legatura interioara cii natura umana."

Fiinta umana este imprimata: de har din momentul in care a fost creat omul si prin rascumparare toti cei ce se boteaza devin temple ale lui Dumnezeu in care locuieste Duhul Sfant (I Cor. 3, 16). Facand parte prin creatie din fiinta omului, harul ii este aces­tuia absolut necesar pentru a duce o viata normala. "Asa dupa cum ochiul nu poate functiona fara lumina, care vine de la soare, tot astfel nici omul nu poate exista si functiona fara harul lui Dumnezeu. Astfel, trecerea omului de la cunoasterea naturala la cea supranaturala nu inseamna o trecere de la autonomia omului la teonomia lui, ci trecerea de la un har care vine sa | fundamenteze cunoasterea lui Dumnezeu prin ratiune si creatie, la alt har, care vine sa fundamenteze cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu prin credinta si Revelatie divina, fiindca daca Duhul este Unul, lucrarile harului ca energie necreata, sunt multiple."

Cand este vorba de cunoastere nu putem sa nu ne gandim la institutia scolii si la ceea ce intelege ea prin aceasta notiune. Daca este legata de Biserica si se raporteaza la Hristos, are harul cu care sa largeasca orizontul cunoasterii dincolo de lumea materiala sau naturala. Daca doreste sa fie se­parata de Biserica si sa fie autonoma fata de Dumnezeu se va dezice de functia ei de institutie care formeaza oamenii, fiindca scoala formeaza ceea ce a creat Dumnezeu, fiinte care poarta chipul Sau, iar cerintele unei astfel de educatii depasesc puterile omenesti.

Daca-L va izgoni pe Dumnezeu din Sanul ei, scoala va suferi de incapacitatea de a forma oameni, fiindca omul' ramane sau se formeaza ca om deplin numai in relatia cu Dumnezeu. Unde nu este Dumnezeu nu este nici om. Renuntand la Dumnezeu, omul renunta la calitatea de chip al lui Dumnezeu, intuneca chipul din el care il afirma ca om. Asa cum spune teologul Panayotis Nellas, "cand il neaga pe Dum­nezeu, omul se neaga pe sine insusi si se autodistruge. Cand vietuieste teocentric, el se pune in valoare la infinit pe sine insusi, se dezvolta si se intregeste in vesnicie."

Iata ce spune marele savant roman, doctorul Nicolae Paulescu: "Ideea de "Dumnezeu" este o notiune fundamentala, fara de care stiinta cade in absurd. Materialismul ateu a napadit societatea moderna, care l-a primit or­beste tocmai pentru ca el s-a dat drept expresia stiintei, rezultatul sau sin­teza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul stiintei - desi ca sistem, este insasi negatia acesteia - ca sa se impima multimii semi-savantilor, incapabili sa-i priceapa ipocrizia.

Prin ei, s-a introdus in scoli (unde, in mod las, a exploatat si exploateaza candoarea si naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentati, care nu au nici cunostinte sufi­ciente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevar) si a otravit astfel, cu doctrinele sale raufacatoare, mai multe gene­ratii. Ca orice eroare, materialismul inseamna ignoranta - fie prin lipsa de cultura, fie prin lipsa de inteligenta, fie prin caracterul patimas."

Cred ca raportul dintre Biserica si scoala este bine ilustrat in cu­vantarea pe care profesorul dr. Iuliu Hatieganu, rector al Universitatii din Cluj, a rostit-o la deschiderea Universitatii din Cluj in 1911: "Religia noas­tra in toate timpurile a fost forta cea mai puternica de regenerare nationala. Universitatea nu poate trai fara aceasta religie. Romanism si crestinism sunt doua idei ce nu pot trai decat in simbioza, fortificandu-se reciproc. Dar si stiinta, cu care noi universitarii ne mandrim, trebuie sa fie dublata de constiinta... Sa ne apropiem deci tot cu mai .multa iubire de Biserica, pur­tand cu abnegatie crucea lui Hristos, caci aceasta cruce ne duce spre inal­timi - drept ca prin sacrificiu - dar numai prin sacrificiu se renaste omul, se renaste natiunea."

In scoala romaneasca actuala se resimt, pe de o parte consecintele ideologiei matcrialist-atee din vremea comunismului, iar pe de alta parte, influentele unei lumi in plin proces de secularizare, asa incat incet-incet, scoala romaneasca tinde sa se distanteze de Biserica fiindca in ea bate "vantul" autonomiei fata de Dumnezeu. Asa se explica proliferarea ca­zurilor de sinucideri, de toxicomani, de infractori si criminali in randurile elevilor si studentilor, precum si obsesia erotismului sau a sexualitatii, lipsa paguboasa a ascultarii de educatori si parinti, lenea, indiferenta fata de adevar, societate, parinti si propriul viitor, adica asa-zisa "lacebunita", pier­derea sensului vietii si altele, care vor marca tot mai mult activitatea scolara si pe cei cuprinsi in ea. Lipsa credintei la multi tineri se explica si prin dorinta acestora de a se revolta prin obiceiuri noi impotriva tradi­tiilor parintilor lor facand taman pe dos totul, ajungand astfel la compor­tamente de-a dreptul bizare, care sfideaza orice bun-simt.

O scoala fara Dumnezeu nu mai poate face ordine in vietile discipo­lilor. Ea le poate pune la dispozitie calculatoare, laboratoare moderne in ve­derea specializarii intr-un domeniu sau altul de stiinta, poate sa fie "legata" la circuitul pe Internet, sa le creeze conditii de" "a iesi in lume", dar nu va putea fara Dumnezeu sa ii fereasca de robotizare, de abrutizare si de pericolul de a deveni oameni fara radacini. intr-adevar, "prin stiinta si tehnica omul a dobandit o mare putere asupra naturii exterioare, dar ramane ne­putincios in fata fortelor irationale cu care se confrunta in interiorul lui, de­venind astfel robul patimilor sau al instinctelor dereglate de pacat."

Daca se va rupe de Biserica si Hristos, scoala nu va putea sluji Binele, Adevarul si Frumosul, pentru ca in Hristos singur se afla ratiunea cautarii acestor valori, intrucat numai El este Ratiunea suprema imprimata in creaturi si numai prin El lumea tinde spre Absolut.

Scoala despartita de Biserica nu poate izbandi in uriasa raspundere a educatiei fiindca i se impotrivesc o serie de "ideologi", "filosofi", "mo­ralisti" si "educatori", vedete, superstaturi, megastaruri, oameni fara Dum­nezeu, fara capatai si familie, care prin exemplul prost pe care il dau cu viata lor proprie in mass media si Ia concerte, ii indeamna pe tineri la imo­ralitate si lene, le insufla "complexul Freud", adica teoria lui Freud cum ca pentru a scapa de complexe trebuie sa renuntam la rusine.

In concluzie, Biserica doreste sa-si implineasca functia invatatoreasca impreuna cu scoala, cu acea scoala care se raporteaza la traditiile scolare romanesti si la Hristos. Biserica are nevoie de o asemenea scoala si scoala, la randul ei, are nevoie de Biserica pentru a gasi in ea puterea harului in vederea sfintirii efortului de inaltare a oamenilor.

Frumusetea spiritualitatii romanesti este rezultatul unitatii dintre Bi­serica si scoala romaneasca, a colaborarii lor in decursul istoriei. Biserica si scoala romaneasca au avut aceeasi temelie, pe Iisus Hristos si aceeasi in­vatatura fundamentala: Evanghelia Sa.

Cooperarea dintre cele doua institutii nu a fost rodul intamplarii, ci s-a intemeiat pe credinta comuna ca omul este chipul lui Dumnezeu, ca Iisus Hristos este Centrul creatiei si pe calitatea de membri activi ai Bisericii a celor ce au slujit scoala. Mirenii si preotii si-au prelungit slujirea invatato­reasca in scoala, socotind-o si pe aceasta un spatiu care apartine lui Hristos.

Pana la urma, factorul creator si exponentul implinirii voii lui Dum­nezeu in scoala, cel care imprima caracterul moral sau imoral activitatii scolare, este omul. Ridicarea si umanizarea omului si a societatii, salvarea valorilor create de om nu pot fi asigurate prin stiinta si tehnica, ci prin cre­dinciosul patruns si luminat de lucrarile sfintitoare ale Bisericii. Cei ce slu­jesc scoala trebuie sa fie animati de convingerea ca intreaga creatie este menita sa devina "cer nou si pamant nou" in Imparatia lui Dumnezeu.

Parintele Vasile Citiriga

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: