Bisericutele noastre

Recitesc, la capatul calatoriei: "Sunt incantatoare bisericutele acestea ale Bucovinei." si ma cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativa, asta sa fie exclamatia finala fata de tot ce ti-a trecut pe dinaintea ochilor, cand cercetezi intaia oara Bucovina?

Exclamatia e a unui strain. A unui strain din Apusul catedralelor si al gigantescului de factura gotica.

E treaba lui, la urma urmelor, daca pierde masura adevarata a lucrurilor si califica pe numele lor mic infaptuiri mari ale trecutului romanesc. Dar ne-am insusit si noi, ne-am insusit pana la banalizare calificarea aceasta. Si iata in ghidurile noastre, iata in istoriile noastre, iata in inimile noastre cuvantul gingas, simtamantul gingas: "bisericutele Bucovinei".

Falsificam un intreg trecut - cu gingasie. Inchipuim o dulce continuitate intre natura romaneasca si spiritul romanesc, facand din bisericile acelea niste aparitii ale firii, parca. Nu sunt zidurile lor simple intregiri ale naturii inconjuratoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori intr-o armonie mai vasta? Totul e incantator, micut, gingas.

Dar nu mai vedem? Nu mai intelegem? Te apropii de Sucevita, cu fagaduiala diminutivului acestuia - cu adevarat fermecator - ca vei intalni un mic giuvaer; dar intalnesti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poarta grea, si intr-o clipa ti se reveleaza, odata cu scara catre cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movilestilor. Caci e putere aici. E vointa domneasca. E mandrie si sete de lauda, singura sete care a stiut sa proiecteze arta in istorie.

Asa e la Voronet, asa e la Vatra Moldovitei si asa e la Putna. Iar daca minunea aceasta de biserica a Humorului nu e zidita decat de logofatul Teodor Bubuiog, cu atat mai coplesitoare e impresia de putere: asadar nu numai domnitorii erau insetati de maretie, pe vremea aceea!

Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, retine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alaturarea catedralelor, de bisericile noastre, cand alta e masura launtrica? Catedralele sunt ale oraselor, sunt zid lipit de zidul oraselor.

Cand, in secolul al XVIII-lea, in prea luminatul secol al XVIII-lea, edilii orasului Chartres se hotarasera sa darame catedrala, singura pricina care i-a impiedicat s-o faca era ca daramaturile catedralei ar impiedica circulatia. Dar bisericile Bucovinei nu aveau nevoie sa covarseasca alte cladiri. Ele stapaneau natura.

Sunt in mijlocul naturii, si totusi nu sunt ale naturii. E destul sa le privesti ca sa vezi ca e vorba de arta culta. Nici o prejudecata fals semanatorista nu te mai poate indemna, de asta data sa faci apel la sufletul taranesc. E creatie constienta, mestesug, arta in sensul propriu, in sensul mare. Ne-am laudat prea mult - si, mai ales, ne-au laudat altii - cu ce e taranesc in noi, ca sa nu ne laudam odata cu netaranescul nostru.

Pictorul de aici imprumuta el cateodata din credintele populare o viziune razleata, cum ar fi invoiala lui Adam cu diavolul, sau vamile vazduhului; iar zugravul de la Voronet pune el pe zid, alaturi de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui; - dar nu cu sufletul taranesc s-a infaptuit si nu cu el se intelege fapta aceasta de arta romaneasca. Expresie de putere si expresie de sensibilitate culta, bisericile acestea dezvaluie o alta dimensiune a sufletului romanesc.

E, poate, dimensiunea noastra uitata. Si cat de adanc am uitat-o! Ne miniaturizam monumentele, facem din adevaratele noastre catedrale bisericute rasarite ici si colo in natura, iar cand o curiozitate turistica ni le arunca in fata, singura noastra emotie este: tandretea.

Ce fermecatoare ne par! E pacat, numai, ca vantul si ploile au stricat aproape in intregime, in acesti 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura sa le apere.

Si te intorci in orasul cu atatea vitrine de cristal, indaratul carora stau cravate si parfumuri. Te intorci in orasul dezgustului modernist, unde slutenia caselor noi nu e poleita decat de calitatea geamurilor mari de cristal. Cativa metri patrati din geamurile aceste, cateva sute de metri patrati ar salva picturile exterioare ale bisericutelor noastre. Dar n-am mai avut cristal si pentru ele.

Si va ganditi, oare, in noiembrie, cand bate vantul, cu ploaia de miazanoapte, va ganditi voi, asa cum stati indaratul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, va ganditi ca moare cate un sfant pe peretii bisericutelor din Bucovina? Daca ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre in geamurile voastre de cristal!

Nu, nu e simpla nepasare si nepricepere. Privim manastirile, si nu mai intelegem ca acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, si nu crestem, nu indraznim. Iar sfintii ne mor pe pereti si in suflete, pentru ca nu indraznim.

Constantin Noica

.