[scrisoarea a zecea]
Se pune întrebarea: cum trebuie să se prezinte iconografia actuală şi cea viitoare, o copie mecanică după vechile originale sau creaţie autentică? Dacă alegem ultima variantă, în ce fel am putea să o menţinem în cadrul formal al artei secolelor XIV-XV? Intrebarea este vrednică de gândirea intelectualistă, dar, după părerea mea, complet sterilă, dacă este să luăm în considerare toate cele stabilite anterior. Precum am spus deja, faptele istorice ne dovedesc că o tradiţie puternică şi organică nu împiedică manifestarea spiritului creativ, ci, dimpotrivă, în arta religioasă ajută la creşterea profunzimii lui. Creaţia este înlocuită prin copiere nu pentru că i se impun restricţii sub pretextul tradiţiei, ci pentru că forţele acesteia seacă. In perioadele în care creativitatea era expresia organică a vieţii religioase, canoanele stricte prin care era hotărnicită manifestarea ei nu îi diminuau câtuşi de puţin forţa. Este suficient să privim mai îndeaproape iconografia rusă din perioada ei de înflorire pentru a ne convinge de diversitatea metodelor ei, de caracterul original al monumentelor ei concrete, iar ideea iluzorie despre aşa-zisele şabloane ale acesteia se va destrăma.
Frescele Marelui Novgorod sunt cel mai bun exemplu, în faţa oricui este interesat de arta medievală se pune acum problema înlăturării prejudecăţii despre stereotipia vechii arte bisericeşti. Chiar fără să luăm în considerare modificările diacronice, chiar dacă ignorăm diversitatea şcolilor, chiar dacă ne plasăm în cadrul unei singur segment istoric (ţinând seama însă de felul în care acest cadru este condiţionat de prezenţa structurii culturale locale), chiar dacă ar fi să luăm doar o singură „şcoală” într-o singură perioadă de timp, tot am observa diversitatea impresionantă a individualităţilor din interiorul acesteia. Dar originalitatea personalităţii feudale este cu totul altceva decât anarhismul individualist al spiritului burghez. Personalitatea de structură feudală recunoaşte existenţa Absolutului în afara sa şi tinde să unească principiul său personal cu principiul suprem şi absolut, însăşi existenţa acestei personalităţi, cu toată originalitatea ei, este o manifestare a existenţei Absolutului.
Astfel, arta feudală nu numai că nu exclude, ci chiar presupune prezenţa personalităţilor aparte în toată originalitatea lor. Absolutul nu jugulează personalitatea, ci îi defineşte sfera de manifestare. Individualismul burghez este anarhic, neprincipial, iresponsabil. Individualitatea burgheză, raţionalistă, se naşte pe sineşi, este suficientă sieşi, se defineşte pe sine, îşi e stăpână sieşi. De aceea arta burgheză este atât de pestriţă şi disonantă în manifestările sale. Fiecare individ reprezintă un principiu autosuficient, care dă naştere absolutului în interiorul eului său. Deosebirea dintre aceste două forme de atitudine a personalităţii faţă de principiul absolut (indiferent de valoarea pe care o presupunem prin conceptul de absolut: religioasă, politică, socială ş.a.m.d.) caracterizează două tipuri de viziune asupra lumii, două forme şi de creaţie artistică. Tocmai de aceea, din unghiul de vedere al raţionalismului burghez, individualist, orice ciocnire a personalităţii cu principiul absolut, care se află în afara personalităţii, reprezintă o siluire a individului, o limitare a drepturilor lui autonome şi o piedică în calea creativităţii lui.
Pentru conştiinţa feudal-religioasă, supunerea personalităţii faţă de principiul absolut nu reprezintă nimicirea şi nivelarea ei, ci calea către puternica şi, mai mult, din punctul ei de vedere adevărata descoperire de sine, ieşire la lumină şi slujire. Aceasta nu este pentru ea robie, ci viaţa autentică şi singura cu putinţă. Pentru personalitatea burgheză raţionalistă, existenţa se face cunoscută prin slujirea sinelui, printr-un narcisism sui generis. în ochii ei, tradiţia înseamnă încătuşare. Unindu-se cu principiul absolut, personalitatea feudală îşi dobândeşte plinătatea prin acest act. Ea este personalitate deplină. Individualistul burghez naşte singur din sine absolutul şi, învârtindu-se în propriul său cerc, reprezintă o personalitate ştirbită, îndrăgostită de sine şi, ipso facto, mărginită. Orice artist al culturii burgheze este un Narcis. Calea creaţiei sale - contemplarea de sine, admirarea de sine, desfătarea de sine - completează un cerc vicios. Omul religios, împărtăşindu-se de Duhul absolut, se împlineşte, se îmbogăţeşte. Individualistul, facându-şi absolut din sine, se învârte în jurul cozii. Aprofundaţi înţelesul acestor cuvinte: Cine îşi va păstra sufletul de dragul lui, şi-l va pierde, iar cine îl va pierde pentru Mine, acela şi-l va păstra129, şi vă va deveni limpede întregul proces al creaţiei religioase.
La Novgorod, în biserica Schimbării la Faţă a Domnului, zugrăvită de Theofan Grecul, sunt reprezentări 129 ale drepţilor vechi-testamentari (prorocilor şi protopărinţilor) în glafurile ferestrelor din turlă. Acolo se poate ajunge urcând pe schele (care în multe biserici novgorodene sunt permanente) pentru a privi fresca de aproape, frontal.
Uitându-te la acele chipuri, rămâi uluit de maniera neobişnuit de liberă, deloc şablonardă, de bogăţia originalităţii personale date fiecărui chip şi de amploarea inspiraţiei creatoare care transpare din fiecare pensulaţie, inspiraţie posibilă doar atunci când sufletul creează cu bucurie şi libertate. Umblând prin multe biserici din Novgorod şi făcând cunoştinţă cu frescele acestora, te uimeşti de diversitatea mijloacelor plastice, de libertatea cu care se manifestă creativitatea în interiorul unei viziuni pe de-a-ntregul hotărnicite asupra lumii.
In trecut, pentru această artă erau condiţii pregătite de întregul mediu social. Acum, ele nu mai există. Nu este şi nici nu poate fi vorba de creaţie religioasă. Pentru manifestarea la scară largă a artei bisericeşti nu există nicăieri condiţii potrivite în Europa. Iar creaţia unor personalităţi disparate nu poate fi niciodată deplină dacă nu este organic legată cu un mediu care s-o alimenteze şi s-o inspire. Iată de ce nu se poate invoca niciun exemplu de artă religioasă din ultimele două secole care să poată fi atât autentic bisericesc, cât şi elevat din perspectivă artistică. De tematica religioasă s-au apropiat nu numai artişti singulari, ca Puvis de Chavannes130 în Franţa sau Aleksandr Ivanov131 în Rusia, dar ci grupări de pictori, cum ar fi „nazarinenii” în Germania şi „prerafaeliţii” din Anglia. Lucrările lor nu pot fi însă numite „bisericeşti” nici sub aspectul formei, nici sub cel al conţinutului. Tocmai de aceea iconograful-meşteşugar contemporan a devenit involuntar un copiator, dacă a intenţionat să se ţină câtuşi de puţin de vechile forme ale iconografiei. Dar dacă el este un artist cu adevărat inspirat, poate descoperi în limitele tradiţiei libertatea spiritului său creativ. Aşa au făcut în vremea veche Theofan Grecul, Andrei Rubliov, Dionisie şi alţi „buni” şi „iscusiţi foarte” zugravi.
Pentru crearea unui mediu prielnic unei astfel de arte religioase în condiţiile Evului Nou eu nu văd însă niciun temei. Sunt convins că Novgorodul şi Moscova veacului al XV-lea au devenit pentru totdeauna doar nişte fapte istorice. Pentru renaşterea lor nu repetitivă, ci plină de diversitate, cultura veacului XX nu oferă nicio p remiză.
Nikolai M. Tarabukin
Fragment din cartea "Sensul icoanei", Editura Sophia
Cumpara cartea "Sensul icoanei"
129 Citat inexact; v. Mt. 10,39; Lc. 17,33; In. 12,23 (n. red. ruse).
130 Pierre Puvis de Chavannes (1824-1898) - pictor francez, figură majoră a mişcării simboliste (n. red. rom.).
131 Aleksandr Andreevici Ivanov (1806-1858) - pictor rus, care se încadrează în curentul neoclasicist. Capodopera sa este „Arătarea lui Hristos poporului”, aflată în galeria Tretiakov (n. red. rom.).
-
Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
Publicat in : Pictura -
Iconografia ortodoxa este o arta eshatologica
Publicat in : Religie -
Buna Vestire in iconografia ortodoxa
Publicat in : Buna Vestire
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.