Credinţa este un dar al lui Dumnezeu şi rod al Duhului Sfânt. Din punct de vedere teologic, ea reprezintă convingerea neclintită, formată cu ajutorul harului divin, prin care considerăm ca adevărate toate descoperirile făcute de Dumnezeu.
Credinţa este virtute, întrucât actualizarea, menţinerea şi dezvoltarea ei ţine de voinţa omului, fiind un act teandric în care elementul uman se împleteşte cu cel divin.
Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are dispoziţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Domnul Iisus Hristos să-i adauge și să-i sporească credinţa.
Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: „Adaugă-ne credinţă”? Când spui „adaugă”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i adauge Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne adauge credinţă, nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult (Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 266).
Omul trebuie să se lase cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să-şi facă datoria cu mărire de suflet. Dacă nu se încrede în Dumnezeu, aşa încât să se lase pe sine cu desăvârşire în mâinile Lui, atunci se va chinui.
„De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea omenească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată.
Nu ajunge credinţa în Dumnezeu (în acest context, credinţa are sensul de acceptare a existenţei lui Dumnezeu într-un mod mai mult raţional, fără o trăire duhovnicească concretă), ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui.
Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte” (Ibidem, pp. 271-272).
Pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu, mai înainte trebuie să credem din toată inima în El, cunoscut fiind faptul că există o legătură indubitabilă între credinţă şi dragoste.
Mai întâi este credinţa şi apoi urmează dragostea. Trebuie să credem, ca să iubim. Nu poate cineva iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu trebuie să credem în Dumnezeu.
Potrivit cu credinţa pe care o are un om este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul lui Dumnezeu, care este semenul nostru.
Și din revărsarea dragostei noastre, care nu mai încape în inimă, se hrănesc şi sărmanele animale.
Credem mult, iubim mult! Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte (Ibidem, p. 273).
Aşa cum spunea Sf. Chiril al Ierusalimului, credinţa are o putere atât de mare, încât se mântuieşte nu numai cel care crede, ci unii chiar sunt mântuiţi prin credinţa altora (Sf. Chiril al Ierusalimului, „Cateheze”, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 75).
Este și cazul slăbănogului din Capernaum, care s-a vindecat datorită credinţei celor ce l-au coborât prin acoperişul casei (Mc. 2, 3-5).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.