Credinta si faptele bune

 

In legatura cu insusirea personala a mantuirii,  inca din primele secole ale crestinismului au aparut doua tendinte: pelagianismul si augustinismul.

 

Prima, punea mai mult pret pe faptele credinciosului decat pe credinta sa, in insusirea mantuirii, considerand chiar ca omul face inceputul mantuirii lui subiective. Pe aceasta cale erau subestimate credinta si lucrarea lui Dumnezeu.

 

Cea de a doua  tendinta, considera ca credinta este atat de importanta pentru man­tuirea subiectiva a credinciosului, incat faptele nu mai conteaza. In consecinta faptele si lucrarea omului erau excluse in cadrul subiectiv al mantuirii.

 

Ambele tendinte reprezinta rezulta­tul separatiei dintre trup si suflet provocata de dualismul dintre sensibil si inteligibil propriu filosofiei grecesti antice. Din cauza acestui dualism teologia a fost obligata sa oscileze intre dispretul fata de trup, in sens platonic, si increderea exagerata in calitatile omului, in sens aristotelic.

 

Pe aceasta cale s-a ajuns la o justificare care facea abstractie de trup si de faptele bune, lasand totul pe seama credintei si a lucrarii lui Dumnezeu, in sens de predestinatie, si la o justificare care valorizeaza trupul si faptele bune ale omului in detrimentul lucrarii lui Dumnezeu.

 

Una nu tinea seama de faptul ca credinta fara fapte este moarta, iar alta pierdea din vedere ca faptele fara credinta nu au valoare soteriologica. Atat accentul pus pe credinta in detrimentul faptelor, cat si accentul pus pe fapte in detrimentul credintei sunt rezultatul unei conceptii individualiste care denota prea multa incredere in om si nu vrea sa stie de iubire si de comuniune.

 

Teologia ortodoxa considera, in virtutea chipului lui Dum­nezeu din om, care tine impreuna trupul cu sufletul si le implica reciproc, unul pe altul, ca atat credinta, cat si faptele bune con­tribuie la desavarsirea credinciosului prin puterea pe care acesta o primeste de la Hristos.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca sporim in apropierea noastra treptata de Dumnezeu prin faptele pe care le savarsim din iubire si credinta fata de Hristos, in El. "Tot omul care se impartaseste prin deprindere de o virtute se imparta­seste neindoielnic de Dumnezeu, Fiinta virtutilor". Tinand seama de cresterea noastra treptata spre raspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitata, Dumnezeu nu ne arata de la inceput toata aceasta iubire, ci ne-o impartaseste in etape, coborand El insusi la nivelul nostru temporal si facand cu noi drumul spre aratarea nelimitata a iubirii Lui si spre raspunsul nostru dat Sfintei Treimi.

 

Cel ce prin faptele statornice de diferite feluri imprima in sine diferitele virtuti imprima prin acestea insesi trasaturile chipului lui Hristos, sau da forta umana in persoana sa insusirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Pe fata lui stravezie se vede in mod vadit lumina fetei lui Hristos, care ne ridica treptat, prin credinta si fapte, la viata de comuniune cu Dumnezeu si semenii nostri in Biserica. Datorita legaturii indisolubile dintre trup si suflet, credinta si faptele bune constituie mijlocul prin care Hristos Se imprima si desavarseste fiinta noastra pentru a ne ridica la viata de comuniune vesnica cu Sfanta Treime prin Biserica.

 

Lucrarea personala a lui Hris­tos, in procesul mantuirii subiective a crestinului, depaseste opo­zitia artificiala dintre suflet si trup sau dintre credinta si fapte bune si pune in evidenta caracterul sinergetic al mantuirii noas­tre personale, bazat pe impreuna lucrarea omului cu Hristos, in Duhul Sfant si Biserica, in vederea renasterii si desavarsirii lui spirituale si morale. Despre sinergie se poate vorbi numai acolo unde Hristos insusi este prezent in viata personala a credinciosu­lui si lucreaza cu el pentru a-l ridica la comuniunea de viata ves­nica cu Sfanta Treime, in procesul desavarsirii lui spirituale si morale, care incepe aici si se desavarseste dincolo, la Parusia Domnului.

 

Biserica rasariteana a asezat la baza edificiului ei Logosul etern, Care tine impreuna lumea naturala cu cea supranaturala, lumea sensibila cu cea inteligibila, sau lumea vazuta cu cea nevazuta, prin ordinea rationala a creatiei, care vine din El si se intoarce la El,     dupa bunavointa Tatalui si lucrarea Duhului Sfant.

• Mantuire si comuniune
  Publicat in : Dogma
• Autorii duhovnicesti: mantuire, asceza si indumnezeire
  Publicat in : Editoriale
• Cuvinte de mantuire
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Invatatura Sfantului Atanasie cel Mare despre mantuire
  Publicat in : Credinta
• Rugaciune pentru mantuire
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe