Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Motto: "A vedea si a intelege lumea si indeosebi omul, cu ochii lui Dumnezeu, inseamna a ne cunoaste real." Parintele Galeriu
Exista pareri, care la prima vedere par ireconciliabile, conform carora boala nu poate fi abordata decat unilateral, medical sau teologic. Pentru a instaura dialogul intre stiinta si credinta in ceea ce priveste suferinta si cauzele care o genereaza este de preferat gasirea unui punct de vedere comun, astfel incat cele doua domenii sa devina complementare.
Judecand astfel lucrurile vom reusi sa intelegem cum cunostintele stiintifice stimuleza inteligenta, permitand totodata dezvoltarea unor dimensiuni mai profunde ale credintei, in dubla convingere potrivit careia cunostintele stiintifice permit o mai buna intelegere a textelor fondatoare ale credintei crestine si drept urmare suscita un spatiu de libertate in care stiiinta se dezvolta spre binele umanitatii.
Din punct de vedere al medicinii laice pragurile de semnificatie ale patologicului, de trecere de la normal la anormal si morbid nu sunt nete, nici in cazul suferintei somatice si cu atat mai putin in cazul celei mentale, unde limitele dintre normalitate si patologic impun un grad ridicat de fluctuatii.
In anul 1958 Organizatia Mondiala a Sanatatii a incercat sa defineasca sanatatea ca pe "o stare perfecta de bunastare fizica, psihica si sociala". Aceasta punctare de termeni, desi are avantajul de a influenta mentalitati si de a implementa noi modalitati de abordare a practicilor de sanatate, tinde sa sugereze ca cineva nu poate fi sanatos fara acea "stare perfecta de bine".
Dar stim cu totii ca indivizii pot trece prin grade variate de bine, fara sa fie considerati neaparat bolnavi. Judecand astfel lucrurile, ar insemna ca programele de sanatate sa fie in asa fel concepute, incat fiecare individ sa fie adus la o stare de bine, fizic, mental si social, conform unor standarde, uneori "straine" de modul in care el isi concepe viata, si poate, chiar impotriva vointei lui.
Dar corpul uman semnifica mai mult sau chiar altceva decat o retea determinata de reguli biologice. El reprezinta prezenta unei constiinte care porneste din biosfera prin cuvant si prin responsabilitatea de a face din acest cuvant instrumentul dezvoltarii sale si a semenilor sai.
In aceasta perspectiva analiza noastra elibereaza spiritul de seductia neurologica si fondeaza responsabilitatea umana si libertatea sa. Corpul nu reprezinta un recipient, ci este un organ al spiritului. El este corp, adica un dat in spatiu, materie si timp, pe care stiinta il studiaza cu precizie si competenta. Dar corpul nu reprezinta nimic in afara principiului sau de unitate. El nu este materie prima condusa de un spirit strain lui.
Corpul este fiinta considerata in materialitatea sa, in timp ce sufletul este fiinta considerata in spiritualitatea sa. Rezulta de aici ca corpul uman este purtatorul unui proiect de viata. El este purtatorul unei dorinte de viata, efort la autonomnie si participare.
Dorinta se defineste ca pornirea launtrica a unei persoane de a face sau de a avea ceva. Autonomia reprezinta capacitatea individului de a concepe si intreprinde un ansamblu de actiuni capabile sa dea un sens vietii sale. Prin participare se intelege "a lua parte".
Din aceasta conceptie despre om decurg credintele sale fundamentale:
- omul este un "tot unic", diferit de ceilalti;
- el este dinamic si se afla in continua evolutie;
- omul este o fiinta relationala, el putand fi in contact cu el insusi, cu ceilalti si cu absolutul;
- este liber de a discerne binele de rau si de a intreprinde actiuni la alegere;
- omul traieste intr-un mediu cu care interactioneaza, dar pe care poate sa-l stapaneasca;
- el tinde spre armonia fiintei sale prin realizarea unui echilibru bio-psiho-social.
Dar boala nu reprezinta doar o problema biologica, ci si o metafora existentiala. Ea nu inseamna numai suferinta, durere si izolare, ci si o provocare pentru credinta.
Din punct de vedere teologic, sanatatea corespunde cu starea normala a naturii omenesti, cea a conditiei paradisiace, si de aceea ea poate fi considerata ca un bun in sine (Sf. Maxim Marturisitorul). Dar pentru om sanatatea trupului nu poate fi un bun dobandit in mod definitiv. Mai mult, in aceasta lume, ea nu exista niciodata in mod absolut si pentru totdeauna, nu este altceva decat un echilibru partial si provizoriu si chiar s-ar putea spune, o stare de mai putina boala (Sf. Simeon Noul Teolog).
Iinsasi notiunea unei sanatati ideale scapa conceptiei noastre omenesti, deoarece ea nu se poate referi la nici o experienta posibila pentru noi acum. Sanatatea, in conditia noastra prezenta este totdeauna, intr-un oarecare fel boala, care nu se arata sau nu are suficienta amploare spre a fi reperata ca atare (J. C .Larchet).
Sfintii Parinti asimileaza sanatatea omului starii de desavarsire careia acesta ii era sortita prin insasi natura sa. Starea paradisiaca, in care omul traia si potrivit naturii sale primordiale ne apare astfel ca o stare de sanatate, in care omul nu cunoaste vreo forma de boala, nici a trupului, nici a sufletului si in care ducea o viata cu totul normala, pentru ca se conforma adevaratei sale naturi si adevaratei meniri.
Savarsind pacatul originar, Adam, prin chiar libera sa alegere a parasit calea pe care il asezase Dumnezeu la crearea lui. Din aceasta despartire i-au venit omului toate relele, caci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiesti de care se impartasise si pe care prin fire le avea in chip desavarsit. Dar relatia dintre boala si pacat nu trebuie inteleasa in sensul unei pedepse pe care un Dumnezeu razbunator si crud ar aplica-o omului, ci omul insusi prin greseala sa da nastere propriei sale suferinte.
"Despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor lucrurilor care vin de la El deci cei care, prin lepadare le-au pierdut pe toate acestea, sunt cufundati in toate pedepsele, nu pentru ca Dumnezeu ia initiativa pedepsirii lor, ci pedeapsa le vine din insusi faptul ca s-au lipsit de toate bunurile". (Sf. Irineu).
Faptul ca Adam este la originea caderii naturii umane nu inseamna totusi ca el ar fi singurul responsabil de starea actuala a acesteia. Exista intr-adevar o responsabilitate a tuturor oamenilor in masura in care s-au facut imitatorii lui Adam.
Astazi realitatea ne arata ca 50% dintre boli, infirmitati si decese sunt rezultatul stilului de viata pe care oamenii il adopta. Controlul asupra factorilor de risc, precum alimentatia dezechilibrata, consumul excesiv de alcool, fumatul, drogurile, promiscuitatea sexuala, poluarea mediului etc, sau in termeni teologici "caderea in pacat", ar putea preveni 40-70% din totalul deceselor premature, 33% din totalul infirmitatilor si 66% din totalul afectiunilor cronice.
Faptul ca omul isi vatama atat de grav firea, lucrand impotriva a tot ce-i este in chip fundamental folositor, ajungand pana la a-si amputa fiinta cufundandu-se cu totul si mai adanc in suferinta, indepartandu-se de plinatatea vietii si fericirea cea desavarsita, cu care fusese inzestrat de la inceput, constituie cu adevarat nebunie, spun Sfintii Parinti.
Desi la crearea sa omul avea deja o anumita desavarsire, incetul cu incetul acesta a uitat care este adevarata sa natura, nu-si mai cunoaste adevaratul sau destin, nu mai stie care este viata sa cea adevarata si nu mai stie aproape nimic despre sanatatea sa cea dintai. In acest sens, gasim in "Invataturile de suflet folositoare" ale Avvei Dorotei urmatoarea remarca:
"De unde am venit la toate necazurile acestea? De ce am cazut in toata starea aceasta vrednica de plans? Nu din pricina nebuniei noastre? Si pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul intru toata desfatarea, intru toata bucuria, intru toata odihna, intru toata slava? Nu era in rai? I s-a poruncit: Sa nu faci aceasta! Si a facut! De aceea Dumnezeu zice: "Acesta e nebun, acesta nu stie sa se bucure".
Desavarsirea relativa pe care omul o avea la crearea sa nu sta numai in simpla capacitate de a se uni cu Dumnezeu, ci detinea in insasi natura sa toate virtutile. Dar realizarea lor presupune participarea activa a omului cu toate facultatile sale la planul lui Dumnezeu.
Viata umana, sub aspectul ei de existenta biologica nu poate fi considerata un bun absolut ce trebuie pastrat pentru el insusi. Valoarea si sensul sau ultim se afla in afara ei, dincolo de limitele existentei pamantesti, iar adevarata sfintenie a vietii umane consta in persoana mai mult decat simplul fapt al existentei sale fizice.
Plecand astfel de la conceptia despre om si a credintelor sale fundamentale, conceptul de sanatate poate fi redefinit ca "o stare de armonie, rezultata din echilibrul tendintelor fundamentale ale fiintei umane". In acest mod de a vedea lucrurile, sanatatea ia in calcul fiinta umana in toata complexitatea, inclusiv cu capacitatile ei de a face fata situatiilor existentiale.
Aceasta conceptie despre persoana si sanatatea ei permite redefinirea obiectivelor si metodelor de interventie ale profesionistilor, care se vor adresa atat individului si grupului sau de apartenenta, cat si societatii, intelegand aceste lucruri medicul crestin poate colabora in chip armonios cu preotul, spre binele pacientului, acceptand in completarea terapiilor medicale caile duhovnicesti ale comunicarii: rugaciunea si Sfintele Taine.
Mircea Gelu Buta
-
Conflict sau adeziune intre stiinta si credinta ?
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare
Publicat in : Editoriale -
Posibile forme ale credintei in stiinta
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.