Care dintre noi nu s-a ciocnit în viaţă de întâmplări ce par absurde, de reacţii neadecvate şi de stări ciudate, care, absolut pe neaşteptate şi imprevizibil, ne dau peste cap ordinea obişnuită a vieţii ? La nivelul momentului dat sau Ia nivel, ca să zicem aşa, global, însă oricum pe nepusă masă. Şi puterile sunt pe sfârşite. Iar acum un minut, acum o oră, acum o zi nimic nu prevestea necazul!
Şi atunci, cum să ne întindem aripile sufletului? Există doua variante: dacă v-aţi născut fără ele, nu Ie împiedicaţi să crească; dacă sunt strânse, nu le împiedicaţi să se deschidă.
Există situaţii pe care nu le putem înţelege şi care nu depind de noi. Dacă nu suntem în stare să le schimbăm, să ne schimbăm măcar atitudinea faţă de ele: sa renunţăm la pretenţiile exagerate, la planurile irealizabile, la grijile pe care ni Ie inventăm singuri... Corectarea orientărilor psihologice greşite şi comportamentului greşit serveşte drept profilaxie a bolilor duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti. Asta nu înseamnă nicidecum să îndrăgim tot ce ne încurcă. Să încercăm, pentru început, să reducem la zero iritarea, ostilitatea, ciuda şi celelalte emoţii negative.
Cum să facem asta? Să privim lumea altfel! O viziune nouă asupra lucrurilor vechi ne permite câteodată să schimbăm o situaţie disperată şi să ne oprim pe muchia prăpastiei. Aici ne pândesc însă nişte greşeli tipice.
Viziunea noastră pământească se deosebeşte foarte mult de perspectiva cerească. In câmpul nostru vizual ajunge un spaţiu limitat: maximum două-trei perspective, şi de obicei nu cele mai avantajoase - pe când de sus tabloul este mult mai complet, lucrurile se văd în ansamblul lor.
Iată o parabolă. Nişte orbi au început să discute în contradictoriu despre felul în care arată un elefant. Unul zicea că elefantul este lung ca un şarpe; altul - că animalul seamănă cu un trunchi gros de copac, iar după părerea unui al treilea elefantul este rotund, ca un disc gigantic. Fiecare, se înţelege, avea în vedere o altă parte a corpului de elefant - respectiv trompa, piciorul şi urechea. Orbii presupuneau cu naivitate că elefantul era partea aceea pe care puteau ei s-o pipăie.
Aşadar, prima greşeală constă în generalizare. Aceasta este o roadă amară a orbirii noastre. Analizând problema pe bucăţele separate, venim cu soluţii înguste, rigide şi în ultimă instanţă greşite. Dacă o vom aborda în mod creativ, vom descoperi ceea ce nu am observat înainte.
Să zicem că, vrând să deschidem o încuietoare, am stricat cheia. Aceasta s-a înţepenit în încuietoare, iar noi ne străduim s-o răsucim cu orice preţ. Cei mai mulţi dintre noi procedează în viaţă într-un mod asemănător: pretindem ca totul să meargă cum vrem noi, dar băgăm în încuietoare altă cheie decât cea potrivită! O ţinem cu încăpăţânare pe-a noastră atunci când este vorba de sănătate, de relaţiile interumane, de familie, de muncă şi de celelalte, încercăm să băgăm cheia înţelegerii noastre chiar şi în încuictoarea minţii altuia, şi nu reuşim să ne „facem auziţi” de aproapele - totuşi, vrem ca cheia să se răsucească, şi în cele din urmă o stricăm. Nu e mai simplu să căutăm cheia potrivită? Atunci uşa se va deschide fără nervi şi fără vreun efort!
Lumea din jurul nostru reflectă, într-un fel, propriul nostru „eu”. Ea ni se pare aşa cum suntem de fapt noi înşine. Despre asta ne vorbeşte altă parabolă.
Nu departe de drum se afla un copac bătrân şi uscat. Odată, noaptea, se furişa pe lângă el un hoţ. Acesta s-a speriat tare şi a fugit, fiindcă a luat silueta neclară drept poliţist. Ziua, pe lângă copac a trecut o mamă cu copilul său. Speriat de poveştile de groază pe care le auzise, micuţul a început să plângă în hohote, deoarece i se părea că lângă drum se ascunsese un uriaş. Seara a mers pe lângă copac un tânăr îndrăgostit. Acestuia i s-a părut încă de departe că vede o siluetă feminină. Inima i-a tresăltat cu bucurie la gândul că iubita îl aşteaptă; a zâmbit şi a grăbit pasul. Copacul însă a rămas tot copac!
„Oamenii văd numai ceea ce vor să vadă şi aud numai ceea ce vor să audă, scria celebra poetesă Anna Ahmatova. Pe această însuşire omenească se bazează nouăzeci la sută dintre zvonurile monstruoase, reputaţiile false, bârfele păstrate cu sfinţenie. Pe cei care nu sunt de acord cu mine îi rog să îşi aducă aminte de ceea ce au auzit despre ei înşişi ”
A doua greşeală constă în ideile noastre preconcepute, în prejudecăţile noastre, în aşteptările noastre, în subiectivismul nostru şi în percepţia noastră deformată, întemeiate pe patimi. Ne confirmă asta şi proverbele ruseşti: „Frica are ochii mari”; „Ochii se sperie, iar mâinile fac”; „Ochii poftitori - mâini care înşfacă”; „Ochii care nu se văd se uită”; „Ochii sunt oglinda sufletului” ş.a.m.d.
Mare fericire e să gândeşti lucid şi să nu faci ca doctorii chemaţi la patul lui Buratino. Bufniţa a declarat şoptind tragic: „Pacientul e mai degrabă mort decât viu.” Felceriţa broască a replicat cu vioiciune: „Pacientul e mai degrabă viu decât mort.” Cei doi au apreciat una şi aceeaşi stare cu semne diferite, minus şi plus, care exprimau dispoziţia psihologică individuală a fiecăruia dintre ei.
Să luăm unul dintre mecanismele de apărare psihologică: proiecţia. Aceasta înseamnă să punem propriile noastre simţăminte, motive şi acţiuni, pe care nu le dorim, dar pe care nu vrem să le conştientizăm. S-a observat că fiecare vede în celălalt mai ales însuşirile care sunt dezvoltate în el însuşi. Zgârcitul este înclinat să vadă în oameni lăcomia, cel agresiv - cruzimea ş.a.m.d. Pe lângă trăsăturile rele, pot fi atribuite şi unele bune, ceea ce ne face să fim părtinitori şi ne lipseşte de obiectivitate. „Proiectăm” atunci când în mintea noastră „înzestrăm” pe cineva, în mod nemeritat, cu forţă, atractivitate, inteligenţă... Iar oamenii, câteodată, joacă cu plăcere roluri care nu le sunt proprii, fireşti, dar pe care le aşteaptă de la ei publicul avid şi amăgit.
KONSTANTIN V. ZORIN
Fragment din cartea DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.