„In satele din jurul colibei pe care şi-o ridicase avva Apollo (sfârşitul secolului al IV-lea) pentru a se nevoi locuiau idolatri. Iar într-unul din sate exista un templu faimos, în care se păstra o statuie care era foarte respectată în acele ţinuturi. Era obiceiul ca acest idol să fie plimbat prin sate şi să se săvârşească orgii, până când ajungeau la râu şi se rugau, zice-se, pentru apele lui.

Odată s-a întâmplat să treacă prin locul unde se săvârşea ceremonia avva Apollo cu însoţitorii lui şi, văzând acea mare mulţime care era atât de rău demonizată, a îngenuncheat, s-a rugat la Mântuitorul şi minunea s-a întâmplat imediat. Idolatrii au fost înconjuraţi de o putere nevăzută şi nu puteau ieşi afară dintr-un anumit spaţiu. Se împingeau unul pe altul sub soarele arzător, fără să poată înţelege ce li se întâmplă. Atunci preoţii lor au zis că vreun creştin trebuie să fie pe acolo şi face să se întâmple toate acestea şi au hotărât să se adreseze avvei Apollo, care se nevoia în pustia din apropiere, dacă voiau să scape de nenorocirea care i-a aflat.

Atunci când cei care se aflau mai departe, auzind strigătele celor prinşi în acel spaţiu, au alergat să vadă ce se petrece, au fost înştiinţaţi despre bănuielile lor şi le-au spus că puţin rnai înainte l-au văzut pe avva Apollo în acele ţinuturi. Şi pentru că ceva trebuia să facă pentru ca cei prinşi în cursă să fie eliberaţi, cei din afară au alergat şi au adus câţiva tauri, încercând să tragă idolul. Dar în zadar. Atât idolul, cât şi cei care-l venerau, au rămas nemişcaţi. Atunci, neştiind ce să facă, au trimis nişte oameni la avva Apollo, să-i făgăduiască că, dacă îi va scăpa din nenorocirea care i-a aflat, vor părăsi rătăcirea idolilor. Omul lui Dumnezeu, auzind acestea, a ieşit din locul său de nevoinţă şi, după ce s-a rugat, a dezlegat legăturile. Cei izbăviţi, plini de entuziasm şi hotărâţi să creadă în adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al lor, s-au dus toţi împreună să-i mulţumească avvei Apollo, aruncând scârbosul de idol în foc. Ascetul a început imediat cateziharea şi curând i-a adus pe toţi în Biserică. Şi mulţi dintre ei au devenit monahi şi s-au închinoviat la mănăstire. Şi atât de mare era faima părintelui, încât mulţimi de oameni treceau în fiecare zi la credinţă, încât în acele ţinuturi n-a mai rămas niciun idolatru (Istoria monahilor din Egipt, Despre Apollo/Festugiere A.J. Historia Monachorum in Aegiypto, Subsidia Hagiographica, p. 34), Bruxelles, 1961); (VK, p. 54).

Era odată un ierodiacon Beniamin (sfârşitul sec. al IV-lea-începutul sec. al V-lea), care propovăduia Evanghelia printre perşi. Insă a fost prins şi închis în temniţă. După doi ani, consul în împărăţia perşilor a fost pus un ofiţer din Bizanţ, şi când a fost înştiinţat despre Beniamin, a cerut să fie eliberat. Impăratul a acceptat, cu condiţia ca diaconul să nu mai încerce să provoace vreo ceartă cu vrăjitorii, atrăgând astfel duşmănia lor. Consulul a făgăduit că-l va convinge pe diacon să înceteze strădaniile lui, dar Beniamin când a auzit a zis: «E cu neputinţă să nu răspândesc lumina pe care mi-a dăruit-o Domnul. Vai şi amar celor care ascund talantul!»

Impăratul, vrând să-l mulţumească pe consul, a nesocotit refuzul celui osândit şi l-a eliberat. Diaconul, imediat ce a ieşit din temniţă, a început iarăşi lucrarea lui propovăduitoare, luminând multe suflete care se târau în întunericul necunoaşterii. N-a trecut multă vreme şi vrăjitorii i-au cerut împăratului să-l întemniţeze din nou, pentru că le strica treaba. Impăratul l-a chemat şi i-a cerut cu stăruinţă să se lepede de Hristos. Atunci Beniamin i-a pus o întrebare ciudată: «Ce preţuire ai avea, stăpânul meu, pentru cineva care ar părăsi o împărăţie, alegând o alta mai rea?

Impăratul a răspuns că l-ar socoti vrednic de cea mai cruntă pedeapsă şi înţeleptul diacon i-a spus: «Aşadar, ce pedeapsă i s-ar potrivi unui om care s-ar lepăda de Ziditorul lui, îndumnezeind şi venerând o zidire asemănătoare lui?»

Impăratul s-a mâniat auzind cuvintele lui Beniamin şi a poruncit să fie dus în temniţa cea mai întunecată şi chinuit crunt" (Theodoritis Kirou, Istoria bisericească V/Migne PG, vol. 86, col. 1276); (VK, p. 78).

In cele din urmă a mucenicit.
„Odată, au ajuns la cuviosul Simeon Stâlpnicul (+459) mulţi reprezentanţi ai ţinuturilor din munţii Libanului şi i-au spus că prin părţile lor au apărut nişte fiare sălbatice care sfâşiau fără deosebire oameni şi animale, oriunde îi găseau. Şi de multe ori intrau în case şi răpeau copii şi prunci, smulgându-i din braţele mamelor lor, care nu erau în stare să-i ajute şi vedeau cu ochii lor fiarele cum le sfâşie vlăstarele, îngheţate de groază. Tristeţea se întinsese pretutindeni şi jalea se ridica până la cer. Toţi trăiau încuiaţi în casele lor şi, când îndrăzneau să iasă, se adunau mulţi împreună, înarmaţi foarte bine.

Auzind Sfântul cuvintele lor, a zis cu asprime: «De ce vi se pare ciudat că acum luaţi răsplata faptelor voastre rele? Strămoşii voştri L-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu. Pe Cel care, prin revărsarea iubirii Lui, l-a zidit pe om, Cel care, prin infinita Lui iubire de oameni, ţine în mâini întreaga zidire. Şi au alergat la idolii cei surzi. Iar voi stăruiţi în rătăcire şi amăgire. Domnul a îngăduit fiarelor să vă chinuiască pentru a trezi în voi pocăinţa şi pentru a vă îndemna să vă întoarceţi la El. Dacă n-aveţi de gând să vă pocăiţi, atunci n-ar fi trebuit să veniţi aici, ci să mergeţi să cereţi ajutor de la idolii la care vă închinaţi».

Atunci sătenii înfricoşaţi au căzut în genunchi şi l-au rugat cu lacrimi fierbinţi pe Sfântul Simeon să mijlocească la Dumnezeu pentru ei şi să-i călăuzească la mântuire. împreună cu ei se rugau şi cei care s-a întâmplat să fie acolo şi să audă chinurile lor, fiindu-le milă de ei. Sfântul a înţeles că inima lor întărită se înmuiase şi că erau pregătiţi să intre în Biserică. De altfel lovitura pe care au primit-o era grea şi erau vrednici de milă. La gândul că mama îl vede pe copilul ei cum este sfâşiat şi cum mădularele lui sunt împrăştiate peste tot, devenind hrana fiarelor, nimeni nu poate rămâne nemişcat.

Aşadar, slujitorul cel milostiv al iubirii s-a întors şi le-a spus: «Dacă veţi izgoni rătăcirea care v-a cuprins şi veţi făgădui că vă veţi întoarce la adevăratul Dumnezeu şi vă veţi boteza în numele lui Hristos, atunci şi eu mă voi ruga la Domnul să vă arate mărimea iubirii Lui de oameni».

Intr-un glas, idolatrii au făgăduit şi au spus că, întorcându-se în ţinuturile lor, vor dărâma imediat idolii şi-i vor arunca în foc împreună cu celelalte unelte vrăjitoreşti.

Sfântul, văzând pocăinţa lor desăvârşită, le-a dat o cutie cu praf binecuvântat şi le-a zis: «Mergeţi pe drum cu pace. Şi, imediat ce veţi ajunge în ţinuturile voastre, să umblaţi prin toate satele, şi la intrarea în fiecare sat să puneţi în pământ patru pietre, iar pe fiecare din ele să presăraţi din praful acesta, făcând trei cruci. Iar dacă există acolo preoţi creştini să-i chemaţi să vă ajute şi să săvârşească Liturghii. Atunci Dumnezeu va face o minune şi niciun om nu va mai pieri sfâşiat de fiare».

Şi într-adevăr, întorcându-se în ţinuturile lor, au văzut că după ce Sfântul Simeon s-a rugat pentru ei, toate fiarele se depărtaseră de satele lor şi se retrăseseră în păduri. Oamenii, entuziasmaţi, au început toţi împreună cu copiii şi cu bătrânii lor să meargă la stâlpul Sfântului pentru a-i mulţumi şi a se boteza. Şi au povestit şi cum s-a întâmplat minunea prin care au nimicit fiarele. Când au făcut cu pietrele şi cu praful aşa cum le arătase Sfântul şi au săvârşit Liturghiile, au văzut fiarele venind în jurul pietrelor şi urlând înfiorător. Multe cădeau şi mureau pe loc. Altele alergau vrând să scape, şi răgetele lor se auzeau ca nişte glasuri de femei care ziceau: «Vai şi amar, ce ne-a făcut Simeon!»

Vreme de zece zile a durat nimicirea lor, până când, chiar dacă ai fi căutat, nu mai găseai niciuna din ele vie. Au luat pieile fiarelor moarte şi au văzut că nu semănau deloc cu urşi sau pantere, ci cu nişte făpturi ciudate, stranii. Au adus cu ei trei piei de animale şi le-au agăţat acolo, sub stâlp. Şi după ce au povestit minunea, au început toţi să se boteze şi au devenit creştini. Au rămas o săptămână lângă părintele lor duhovnicesc ascultând din gura lui predica adevărului şi după aceea au plecat bucuroşi la casele lor, slăvindu-L pe Dumnezeu. Deseori reveneau pentru a-şi aduce pruncii să fie botezaţi de Sfânt. Vătămarea provocată de fiarele sălbatice se făcuse spre folosul sufletelor lor" (VK, p. 90).

Sunetul pasilor dumnezeisti, Editura Sophia
Arhimandrit Ioannis Kostof

Cumpara cartea "Sunetul pasilor dumnezeisti"

• Credinta in Hristos
  Publicat in : Duminica a 9-a dupa Rusalii
• Nu cautand la fata omului sa aveti credinta in Hristos
  Publicat in : Religie
• Sfantul Ierarh Nicolae
  Publicat in : Sfantul Nicolae
• Neomartirii si sfintii nationali ai diferitelor Biserici Ortodoxe
  Publicat in : Sfinti romani
• Sfantul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici; Sfintii Apostoli Rodion, Olimp, Erast, Sosipatru si Cuart
  Publicat in : Vietile sfintilor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: