A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi manifestarea Lui. Conştiinţa manifestării Lui este cea mai limpede (înainte de toate; în mine. Dar nu pot să nu vad manifestarea Lui pretutindeni: în cer, pe pământ, în piatră, în nisip, în stele. Deosebirea dintre aceste manifestări e doar că unele sunt mai apropiate de mine (nu ca loc, ci ca natură a manifestării), iar altele mai îndepărtate. Cu cât sunt mai apropiate de mine, cu atât pot şi trebuie să le iubesc mai mult. Cele mai îndepărtate de mine sunt pământul, piatra, nisipul, cerul, planetele. E firesc să le iubesc şi pe ele, dar copacul, planta sunt mai apropiate de mine, şi le iubesc mai mult, încă mai mult iubesc animalele, iar cel mai mult pe cel mai apropiat de mine, pe om. Insa şi mai mult, mai mult decât orice pe lume, nu pot să nu mă iubesc pe mine, eul meu, dar nu eul corporal, mizerabil, care trebuie fie la fel de departe de mine ca orice animal, ba chiar ca piatra sau nisipul, ci eul spiritual, pe care dacă îl iubesc ajung la iubirea însăşi, iubirea faţă de tot.

Egoismul corporal e respingător, dar nu există nimic mai presus de egoismul spiritual, de transferul conştiinţei tale în eul spiritual, veşnic, universal. Acest transfer se face prin iubire şi aduce cu sine un bine care te face să nu-ţi mai doreşti nimic altceva. Cum să nu-i mulţumim Celui care ne-a dăruit acest bine? (11 mai)

De ce nu accept deloc prezenţa vieţii în piatră, nisip, dar nu resping posibilitatea vieţii în stele! Probabil pentru că piatra o cunosc prin toate simţurile mele, şi nu găsesc viaţa din ea, dar stelele le cunosc numai prin simţul văzului, şi de aceea accept posibilitatea vieţii. Dar asta nu demonstrează că în piatră nu există viaţă, iar în stele poate fi, ci doar că cele cinci simţuri exterioare ale mele sunt insuficiente pentru a pătrunde în viaţa pietrei. (11 mai)

Una dintre greşelile principale care împiedica implinirea legii iubirii e ideea că pentru a trăi în conformitate cu învăţătura Iubirii e nevoie ca fiecare om în viaţa lui să înfăptuiască deplin legea iubirii. Nu e necesară înfăptuirea, deplina înfăptuire e imposibilă, dacă s-ar săvârşi n-ar mai exista viaţa, e necesară doar apropierea de înfăptuire. Această apropiere reprezintă viaţa şi binele ei. (11 mai)

De obicei, pentru oameni învăţătura e deplina înfăptuire a legii iubirii şi, văzând imposibilitatea acestei înfăptuiri pentru fiecare în parte şi pentru toată omenirea în momentul de faţă, rezolvă problema acceptând că învăţătura e minunată şi, în acelaşi timp, irealizabilă. Pe unii asta îi duce la negarea oricărei religii, pe alţii la o pervertire a creştinismului în care imposibilitatea de a înfăptui pe deplin învăţătura e corectată prin har, credinţă în mântuire şi taine. Această greşeală îi abate pe oameni de la înţelegerea limpede a vieţii ce decurge din învăţătura iubirii, după care scopul vieţii e această apropiere de desăvârşire. Apropierea trebuie să fie neapărat gradată, începe cu atingerea primelor trepte ale desăvârşirii, apoi a următoarelor ş.a.m.d. (11 mai)

După cum spune înţeleptul chinez, pentru a urca muntele trebuie să începi de la poalele lui. Această gradare e principala dificultate în punerea în practică a învăţăturii iubirii. Nu te poţi strădui să fii caritabil dacă agoniseşti şi păstrezi averi inutile vieţii. Nu poţi fi smerit dacă te consideri aristocrat, persoană mondenă importantă sau înaltă faţă bisericească. Nu poţi fi iubitor de oameni dacă faci parte din armată, dacă eşti militar. (11 mai)

E adevărat, am acum conştiinţa dureroasă a trufiei pentru că celelalte ispite au slăbit, dar, punând intre paranteze bătrâneţea mea, truha rămâne una dintre cele mai păgubitoare ispite. E păgubitoare mai ales pentru ca înlocuieşte sentimentul religios sau conştiinţa. Şi de aceea e poate cea mai rea, cea mai vătămătoare dintre ispite.

Pentru alţii, e periculos, respingător desfrânatul, zgârcitul, mâniosul, mincinosul, dar pentru mine cel mai râu este omul trufaş, cel care face totul de dragul părerii oamenilor. Pentru celelalte ispite există o limită, la acesta din urmă nu există nici una.

Numai credinţa îl eliberează pe om de sclavia părerii oamenilor. (16 mai)

In educaţie cel mai important e să-i înveţi pe copii (dar chiar şi pe adulţi) să acţioneze independent de părerea oamenilor. (16 mai)

Sărbătorirea e semn râu pentru mine. Sărbătorirea lui Mecinikov (1845-1916), biolog rus, laureat al premiului Nobel) mi-a dat de gândit. Amândoi suntem, evident, oameni găunoşi dacă am făcut în asemenea măsură pe plac mulţimii. Mă consolează numai faptul că pe mine mă critică nu invidioşii, ci mă critică serios şi revoluţionarii, şi feţele bisericeşti, clericii. (22 mai)

Există două prejudecăţi grosolane şi dăunătoare: prima, că Dumnezeu care a făcut lumea şi pe om i-a dat acestuia o lege concretă, exprimată în cuvinte; a doua, că lumea cunoscută prin simţurile noastre e în realitate aşa cum ni se prezintă, iar viaţa noastră, adică legea vieţii noastre, se defineşte prin raporturile noastre cu această lume. Prima prejudecată e răspândită în mase, dar oricât ar fi de grosolană e mai puţin grosolană şi mai puţin dăunătoare decât prejudecata minoritaţii educate privind organizarea vieţii, prejudecată ce decurge din atitudinea faţă de lumea cunoscută prin simţuri a acelora care nu recunosc că propria lor viziune asupra lumii e o credinţă, când de fapt nu-i decât credinţă, ba încă una ridicolă. (22 mai)

„Care e sensul vieţii? Ce e binele şi ce e răul? Ce este Dumnezeu? Ce este spiritul, ce este materia?" ş.a.m.d. Studentul, tânărul pune toate întrebările astea închipuindu-şi că numai el e atât de deştept încât le poată pune şi să se remarce... Dar el, bietul de el, e atât de ignorant şi incurabil prostuţ, încrezut, că nu ştie şi nici nu-i trece prin minte că aceste întrebări şi le-au pus cele mai luminate minţi ale lumii şi au căpătat răspunsuri despre care el habar n-are. Ignoranţa asta e foarte răspândită şi e semnul prostiei. (22 mai)

Timpul e numai acea formă în care am conştiinţa vieţii mele, în care am bucuria de a o făuri. Viaţa mea întreagă există deja pentru sursa vieţii, pentru Dumnezeu. Prin mine şi o infinitate de alte fiinţe Dumnezeu trăieşte şi ne dăruieşte bucuria şi binele vieţii mie şi tuturor acestor fiinţe. Ceea ce numim libertate a voinţei, şi ceea ce e de fapt libertatea, este acceptarea sau neacceptarea lui Dumnezeu în mine, pentru ca El să poată făuri viaţa prin mine şi să trăiască. Neacceptarea Lui în mine mă lipseşte de binele vieţii, dar nu-l poate împiedica pe El să trăiască, căci El trăieşte intr-o infinitate de fiinţe, într-un mod de neînţeles pentru mine. In plus, el trăieşte şi în fiinţele care nu-l acceptă conştient în sinea Lor. Şi, trăind în ele, îşi atinge scopurile. Important este că omul, fiecare dintre noi. deţinând binele inconştient al vieţii, poate avea parte de cei mai mare bine conştient, poate fi unealta lui Dumnezeu, unindu -se direct cu El şi făurind viaţa Lui şi în acelaşi timp viaţa noastră.

Ploaia udă câmpiile, pădurile, stepele şi grânele ce cresc deja acolo, copacii, iarba primesc prin umiditate bucuria creşterii, înfloririi, rodirii, dar umiditatea, ploaia acţionează şi asupra pământului deşert, înmuindu-l, pregâtindu-l pentru primirea seminţelor şi încolţirea lor. La tel şi cu oamenii, cei care participă conştient la viaţa dumnezeiască şi cei care nu au conştiinţa lui Dumnezeu, dar participă, fără s-o ştie, la viaţa Lui. (25 mai)

Când vorbim cu oamenii nu trebuie să ne gândim la dorinţele noastre, ci la dorinţele lor. Dar nu la judecata lor despre noi, ci la felul în care va fi judecată relaţia noastră cu ei. (30 mai)

A trebuit să fac un efort ca să-mi aduc aminte cum m-am purtat cu un olog. Şi asta pentru ca m-am purtat cum se cuvine, adică bine. Faptele bune nu pot şi nu trebuie să ne bucure. Bucuria, binele nu se află în fapte, ci în liniştea, în libertatea pe care ne-o aduc. (30 mai)

Cruzimea nu e proprie omului şi se explică doar prin îngustimea scopului, concentrarea eforturilor vieţii asupra scopului. Cu cât scopul e mai îngust, cu atât apariţia cruzimii e mai probabilă. Iubirea are ca scop binele altora şi de aceea e incompatibilă cu cruzimea. (2 iunie)

Rugăciune de dimineaţă. Cred că Dumnezeu trăieşte în mine şi în fiecare om, şi de aceea vreau să-l iubesc şi să-l slăvesc în mine şi în alţii, iar pentru asta să nu fac nimic potrivnic Lui. Să nu supăr, să nu ocărăsc, să nu judec pe nimeni, să fiu îngăduitor cu toţi, să fac altora numai ce vreau să mi se facă mie, să-i iubesc pe toţi.
Rugăciune de seară. Cred că Dumnezeu e în mine şi în toţi oamenii, şi de aceea nu vreau să fac nimic potrivnic Lui, dar iată că am făcut una şi alta. Să cuget de ce am făcut ce am făcut, pentru a nu mai face din nou. (5 iunie)

Cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi triplă: a) prin credinţă, b) prin raţiune şi c) prin iubire. Pot crede că Dumnezeu este ceea ce mi s-a spus despre El. Pot ajunge prin raţionament la recunoaşterea începutului a toate câte sunt. la existenţa a ceva indestructibil în afara timpului şi spaţiului, la necesitatea acceptării fie a mărginirii, fie a nemărginirii, iar aici se află semnul irealităţii. Nu mă exprim bine, vreau să spun că tot ce e corporal, ocupă un spaţiu limitat în spaţiul infinit şi se produce în timpul infinit în ambele direcţii, toate acestea nu există în realitate. Există ceea ce e în afara timpului şi spaţiului. Iar esenţa este numai ceea ce numim Dumnezeu. Putem ajunge să acceptăm existenţa lui Dumnezeu având conştiinţa a ceva din afara spaţiului şi timpului, asta e cunoaşterea Lui prin unirea cu El exprimată în iubire. (6-7 iunie)

Despre mărul putred şi în general despre orice sămânţă. Nu ştiu dacă voi putea să mă exprim. Iată ideea: Trupul meu se distruge. Tot astfel se distruge corpul unui măr putred. Mărul, învelişul seminţei, putrezeşte, rămâne sămânţa care produce alţi meri şi alte mere. Incă mai limpede e cazul seminţelor care nu au înveliş corporal, cum sunt cerealele. E cu putinţă oare ca singura menire a mărului sa fie reproducerea celor asemănători lui? E cu putinţă ca omul să aibă aceeaşi menire? Dar în măr există deja şi altceva în afara seminţei reproducătoare, învelişul care are menirea lui. Evident şi omul trebuie să aibă şi o altă menire în afară de reproducere. Şi mai mult, acea altă menire este cea adevărată, principala menire. Reproducerea e cea mai neînsemnată şi nici măcar nu-i o menire, căci repetarea aceluiaşi lucru n-are sens. Care e menirea asta? (9 iunie)

Mi-am amintit despre ticăloşiile mele limpede M pregnant... Şi mă încumet să-i judec pe oameni. M-am simtit aşa de bine căpătând conştiinţa ticăloşiei mele. (14 iunie)
Il cunosc pe Dumnezeu pentru că-mi cunosc iubirea faţă de oameni şi faţă de tot ce e viu. Ştiu că trăiesc numai pentru că mă iubesc pe mine şi iubesc tot ce e viu. (14 iunie)

Nu-i iubesc pe oameni şi nu iubesc sufletul meu pentru că-l cunosc pe Dumnezeu şi cunosc voia Lui, ci îl cunosc pe Dumnezeu şi cunosc voia Lui pentru că-i iubesc pe oameni şi iubesc sufletul meu. (14 iunie)

II cunosc pe Dumnezeu pentru că-mi cunosc sufletul. Iar sufletul mi-l cunosc pentru că-mi iubesc sufletul, şi nu numai sufletul meu, ci şi sufletele altor oameni, sufletul întregii lumi. (14 iunie)

Cruzimea şi nedreptatea provoacă revoltă numai la început. Apoi te deprinzi. Iar când te naşti şi trăieşti în ele, ca acum, când au cotropit pământul, nici măcar nu mai poţi să le vezi. (14 iunie)

Omul ştie că va muri şi chiar moare cu fiecare zi. S-ar părea că ajunge să ştii asta pentru a înţelege (ceea ce nimeni nu înţelege) că sensul vieţii nu poate să nu fie independenţa de efemerul existenţei. Sensul vieţii e îndeplinirea pe lumea asta a voinţei celui care te-a trimis sau a ceea ce dă sens fiecărei clipe a vieţii, iar sensul e dat de un singur lucru: îndeplinirea, năzuinţa către îndeplinirea unicei dorinţe în care poţi fi liber, desăvârşirea morală. (17 iunie)

Rugăciune scurtă. Ştiu că dacă mă aflu în iubire sunt cu Tine. Iar dacă sunt cu Tine, totul e bine. Deci îi voi iubi mereu pe toţi cu fapta, cu vorba şi cu gândul. (Am învăţat-o pe de rost.) (18 iunie)

(Foarte important.) Prin raţiune îl cunoaştem pe Dumnezeu, cunoaştem iubirea. Până nu cunoaştem iubirea, raţiunea ni se pare a fi totul, Dumnezeu (Dumnezeu este cuvântul).(18 iunie)

Azi-noapte mi-a trecut prin minte o idee ruşinoasă, nebună, şi anume că e uimitor că eu, „eul“ meu netrebnic, jalnic,plin de ticăloşii, a fost ales de Dumnezeu pentru a fi manifestarea Sa, o părticică infinit mică, infimă, şi totuşi a Sa. (18 iunie)

Omul a prădat întregul sat, a pus toată prada grămadă şi o păzeşte. Vine un om dezbrăcat şi fură o cămaşă. Hoţul il prinde şi-l pedepseşte după legea pe care tot el a statornicit-o. Oare nu aşa fac toţi bogaţii, şi mai ales proprietarii de terenuri, cu săracii? Pradă fără încetare milioane de la mii de oameni. De la ei au luat nutreţul vacii, caii, iar cel judecat şi condamnat nu e jefuitorul, ci omul care a luat cele necesare de pe pământul care îi aparţine cu acte în regulă. Inainte de a face legile care interzic furtul jugurilor, lemnului, fânului, trebuie date legi care să interzică jefuirea celei mai legale proprietăţi a oamenilor, pământul. (19 iunie)

Fragment din "Despre Dumnezeu si om" din jurnalul ultimilor ani, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre Dumnezeu si om"

• Manastirea Shamordino
  Publicat in : Biserica in lume
• Romanul Laur
  Publicat in : Religie
• Taina vindecarii sufletului si a trupului
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: