Deși pentru unii poate părea o afirmație gratuită, totuși vindecarea trupului nu costituie neapărat un scop în sine. Ea trebuie întotdeauna privită și înțeleasă în contextul slujirii și a misiunii Domnului Iisus Hristos, care a venit să împace lumea cu Dumnezeu și să „inaugureze” Împărăţia Cerurilor.
Toţi cei pe care Hristos i-a vindecat sau i-a înviat, la un moment dat s-au îmbolnăvit din nou şi au murit. Prin urmare, vindecările erau doar o „pre-gustare” a celor ce aveau să vină. În contextul lor imediat, vindecările săvârşite de Iisus aveau adesea drept scop reintegrarea persoanei bolnave în comunitate.
Și sfinții au avut boli trupești, însă ce trebuie remarcat este sănătatea lor sufletească, sufletele lor fiind vindecate și eliberate de „jugul” patimilor. Dar mai cu seamă trebuie subliniat modul în care au asumat bolile și neputințele, și cum au trăit, nu lamentându-se, ci fiind într-o stare permanentă de jertfă și dăruire din iubire pentru aproapele.
Un exemplu în acest sens este Sf. Paisie Aghioritul. Osteneala trupească, jertfa de sine şi suferinţele l-au însoţit toată viaţa. Durerile şi bolile deveniseră o constantă a existenţei sale, pe care le primea cu mulţumire şi slavoslovie adusă lui Dumnezeu pentru toate.
Deşi suferea, Cuviosul Paisie continua să se roage, să facă rucodelie, să primească lume şi să-i mângâie pe cei îndureraţi. Atunci când îl cuprindeau crizele, Stareţul începea să psalmodieze pentru a nu striga de durere şi a nu-i deranja în acest fel pe ceilalţi. Nu voia să devină o povară pentru cei din jur sau să supere pe cineva cu neputinţelor sale.
De când a intrat în mănăstire a fost chinuit timp de mai mulţi ani de bronşectazie. Datorită diagnosticului şi tratamentului greşit, în cele din urmă a trebuit să suporte o operaţie dificilă. Când a fost operat de plămâni, din cauza răcelii contractate i s-au administrat antibiotice puternice pe stomacul gol, motiv pentru care a făcut colită ulceroasă. De atunci a căpătat o mare sensibilitate la anumite mâncăruri şi la frig. Nu a cârtit însă niciodată şi nici nu a cerut lui Dumnezeu să-i ridice suferinţele şi să-i dea sănătate.
Timp de cinci-şase luni a suferit de discopatie, fiind nevoit să se sprijine uneori în două bastoane pentru ca astfel, cu multă osteneală, să poată să-i primească pe credincioşi.
În ultimii ani de viaţă, Sf. Paisie avea hemoragii intestinale tot mai dese, de aceea starea lui se înrăutăţea din zi în zi. Primea în continuare vizitatori şi împlinea îndatoririle sale duhovniceşti, cu toate că puterile îi slăbeau din ce în ce mai mult.
De la o vreme, Bătrânul Paisie a început să aibe stări de leşin. Faţa lui devenise foarte palidă din cauza hemoragiilor repetate. Singurul lucru pentru care se ruga era ca Dumnezeu să-i oprească hemoragia atunci când se săvârşea Sfânta Liturghie, ca astfel să se poată împărtăşi.
Cu toate că erau mulţi cei care se ofereau să-l ajute, Cuviosul Paisie ştia mai bine decât toţi atât despre boală, cât şi despre sfârşitul său. Întotdeauna a cugetat la moarte. Patul pe care dormea era ca un loc de veci şi oriunde sihăstrea îşi săpa şi propriul mormânt. Acum începuse să facă aluzie la moartea sa, pregătindu-i în acest fel pe fiii lui duhovniceşti pentru despărţirea care era iminentă.
În urma investigaţiilor medicale a fost depistat un cancer malign la intestinul gros, pe care îl avea de şase ani. Ascultând de sfatul chirurgului Gheorghe Blatzas, Părintele Paisie a început să facă radioterapie în vederea pregătirii pentru operaţie. Cu toate că suferea, continua să primească pe toţi cei care voiau să-i spună necazurile lor, întrucât ştia că în curând avea să plece din această viaţă.
Operaţia s-a făcut la Spitalul Teaghenio din Tesalonic, pe dată de 4 februarie 1994, acolo unde, cu câţiva ani în urmă, fusese operat de hernie. Tumoarea de la intestinul gros a fost extirpată, dar boala a evoluat rapid în metastază la ficat şi la plămâni.
Despre durerile martirice pe care le-a îndurat cu multă răbdare, cu zâmbetul pe buze şi disponibilitate totală faţă de cei care îl căutau, Sf. Paisie Aghioritul avea să spună că acestea l-au folosit mai mult decât nevoinţele pustniceşti făcute de-a lungul întregii sale vieţi.
Dimensiunea fizică a bolii este uneori mai ușor de abordat, în schimb îi neglijăm dimensiunea ei duhovnicească. Suferinţa spirituală, care însoţeşte boala fizică, poate fi uneori mult mai acută decât durerea fizică.
Preotul și profesorul Paul Meyendorff vorbea despre separarea de familie şi de biserică, mustrarea conștiinței, anxietatea cauzată de întâlnirea cu propria condiţie de muritor, pierderea controlului asupra vieţii personale, pe care le considera izvorul unor „dureri agonizante”.
Scriitorul rus Lev N. Tolstoi descrie, în nuvela „Moartea lui Ivan Ilici”, suferinţa şi agonia îndurate de Ivan Ilici Golovin, un consilier la Curtea de Apel din Sankt Petersburg.
Medicul spunea că suferinţele lui fizice erau cumplite, şi era adevărat. Dar mai cumplite decât suferinţele fizice erau cele sufletești, şi ăsta era chinul lui cel mai mare.
Întors pe spate, Ivan Ilici începuse să-şi analizeze întreaga viaţă dintr-o perspectivă complet diferită. Se vedea pe sine, vedea tot ce trăise el şi cum trăise până atunci.
Vedea limpede că toate acestea nu erau cum ar fi trebuit să fie, că totul era o minciună imensă, îngrozitoare, ce acoperea şi viaţa, şi moartea. Iar această revelaţie i-a sporit mai mult suferinţele fizice.
Boala este o realitate complexă, de aceea și vindecarea e complexă. Slujba Sfântului Maslu abordează la modul cel mai direct atât boala cât și tămăduirea omului.
Ne rugăm, în primul rând, pentru vindecarea fizică. Dar această dimensiune nu este şi cea mai importantă.
Ne rugăm şi pentru vindecarea duhovnicească şi pentru iertare (Paul Meyendorff, „Taina Sfântului Maslu – Ungerea bolnavilor”, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 69).
Despre Taina Sfântului Maslu, Părintele Paisie Aghioritul a vorbit destul de puţin şi nu în mod expres, ci doar ca răspunsuri date la întrebările credincioşilor, potrivit unui anumit context şi cu trimitere directă la cazurile speciale, care aveau nevoie de o rezolvare duhovnicească.
Astfel, fiind întrebat ce se poate face în cazul unui om căruia i s-au făcut vrăji şi a ajuns într-o stare de neputinţă aproape totală, Starețul Paisie a răspuns:
„Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puţin înapoi şi să intre puţin Hristos înlăuntrul lui” (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 191).
De asemenea, Cuvioşia sa a fost întrebat dacă celor muribunzi trebuie să li se facă Sfântul Maslu. „Celor care nu-şi pot da sufletul, li se citeşte Slujba la ieşirea cu greu a sufletului. Sfântul Maslu se face pentru toţi bolnavii, nu numai pentru cei care se află la sfârşitul vieţii lor” (Sf. Paisie Aghioritul, „Viaţa de familie”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 280).
Medicii nu au puterea să vindece durerea de natură spirituală, sufletească. Adevărata vindecare, care este atât fizică cât şi sufletească, poate fi dată doar de Iisus Hristos, Cel ce este „Doctorul” sufletelor şi al trupurilor noastre.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Adancul nestiut al patimilor
Publicat in : Editoriale -
Lupta cu patimile
Publicat in : Pilda zilei
-
De cat timp este nevoie pentru vindecarea sufletului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Cum dobandim tamaduire
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.