Potrivit perspectivei dogmatice a bisericii ortodoxe, minunile presupun intervenţia divină, în timp ce în categoria falselor minuni se încadrează posedările demonice, ocultismul, spiritismul şi magnetismul, vrăjitoria, halucinaţia, dereglările psihologice, vindecările medicale, precum şi alte manifestări suprafireşti de origine demonică.

In acest sens, sociologul Ilie Bădescu observă: „Singur Dumnezeu face minuni, niciuna dintre puterile sădite de Dumnezeu în creaţie nu poate face minuni şi deci nu trebuie slăvită (respingerea «falsei minuni», a «falsului miracol» şi a idolatriei ideologiilor care promit ca nişte dumnezei, a oricărei forme de magie)”.

De falsele minuni profită exploatatorii minunii. Aceştia sunt micii comercianţi sau alte categorii de oameni care mizează pe durerea umană şi pe feluri minuni din nimic: „e foarte firesc - şi desigur incredibil de confortabil - să trimită la minune şi sâ-şi facă stindard fiecare dovadă sau bănuială a unui fenomen asemănător, ca de exemplu ameliorarea situaţiei (temporară sau mai durabilă) unui grav bolnav. In aceste cazuri se poate să nu fie vorba însă de o înşelăciune mare, este totuşi o rătăcire şi o eventuală înşelăciune (intenţionată sau nu).

Şi când aceasta se întâmplă din partea credincioşilor simpli şi nepricepuţi, e absolut de respectat şi vrednică de îngăduinţă. Când însă se folosesc aceste cazuri limită de către aşa-zişi păstori pricepuţi ori de alţii pentru scopuri josnice, constituie cea mai gravă greşeală. In aceste condiţii este firesc să apară un fenomen adiacent pe care îl putem denumi Industria miracolelor şi care evident va contribui la generarea unei adevărate Industrii a pelerinajelor.

In legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele şi de la prima vedere, un argument hotărâtor că Revelaţia este cu adevărat de la Dumnezeu. De fapt, Satana poate săvârşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sunt cazurile petrecute cu Simon Magul sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi să cunoaştem bine duhurile de la cine sunt. Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi vorba de minuni.

Astfel, yoghinii indieni, „pot ghici faptele oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de «materializări» de apariţii luminoase şi de «dedublări»; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa în văzduh; pot stârni creşterea unui pom în câteva ore; pot provoca înverzirea unui pom us-cat, care propriu-zis nu sunt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim".

Referiri la astfel de evenimente, regăsim în Vieţile Sfinţilor, unde sunt relatate faptele Sfântului Mucenic Ciprian, care a fost, în tinereţe, un vrăjitor iscusit: „Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea, supărândpe oameni şi înşelându-i. In Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cufarmecele, pe copii şi pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgânii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă şi la izbândirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice".

Pentru a o ispiti pe Iustina, Ciprian îşi foloseşte cunoaşterea şi farmecele, transformându-se în femeie şi în pasăre, schimbându-l pe tânărul Aglaid, pretendentul Iustinei, în pasăre, îmbolnăvind-o pe Iustina şi pe locuitorii din cetate. Toate aceste false minuni sunt însă îndreptate, prin puterea credinţei tinerei creştine. Prin rugăciune, ea săvârşeşte vindecări miraculoase, care duc în final la convertirea lui Ciprian: „După aceasta, a început Ciprian a face izbândire ruşinii sale şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dânşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat şi plângea maica să pentru dânsa. Iar ea o mângâiape maica să, precum David, zicând: «Nu voi muri, ci vie voi fi şi voipovesti lucrurile Domnului».

Insă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunându-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nupătimească toţi mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toţi îi mângâia, încredinţându-i că degrabă toate vătămâturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni".

Alte relatări din Vieţile Sfinţilor prezintă falsele minuni într-o manieră menită să reliefeze superioritatea credinţei creştine şi caracterul iluzoriu al altor evenimente suprafireşti. Confruntarea Sfântului Ioan Evanghelistul cu vrăjitorul Chinops stă sub semnul morţii şi al învierii: Ioan a înviat un înecat, vrăjitorul creează iluzia că ar fi înviat mai mulţi, Ioan câştigă adepţi prin miracole, Chinops - prin false minuni, Ioan se supune puterii divine, vrăjitorul operează cu cea demonică. Falsele învieri de care se foloseşte Chinops pentru a manipula mulţimea şi a o atrage de partea sa nu au nimic de-a face cu o doctrină religioasă, ci doar cu orgoliul şi dorinţa de putere ale unui vrăjitor care se doreşte venerat de oameni.

In schimb, minunile lui Ioan Evanghelistul au drept scop spulberarea iluziei şi întoarcerea spre credinţă a maselor: „Iar Ioan zise: «Nu m-a trimis Hristos ca să înviez morţii, ci ca să învăţ oamenii rătăciţi». Deci zise Chinops către tot poporul ce stă acolo: «Măcar acum să mă credeţi pe mine, oamenilor, că acest om este amăgitor şi vă înşela cu farmece; ţineţi-lpână ce voi aduce pe tatăl tânărului şi-lpun înaintea voastră viu». Şi l-au ţinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-şi mâinile şi lovind marea şifăcându-se sunet în mare de a speriat pe toţi, s-a făcut nevăzut. Atunci au înălţat toţi glas, zicând: «Mare eşti Chinops şi nu este altul afară de tine». Şi fără de veste ieşi Chinops din mare ţinând, precum a zis, pe tatăl copilului şi s-au minunat toţi. Deci zise către copil: «Acesta este tatăl tău?». Şi zise copilul: «Acesta este, doamne», şi se închinară toţi lui Chinops. (.) Dar făcându-i-se milă sfântului şi rugându-sepentru mântuirea lor şi mult învâţându-i pentru credinţă, a înviat pe copiii cei morţi. Atunci toţi cu o unire întorcându-se către Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toţi locuitorii ostrovului la propovăduirea Evangheliei şi venind către Hristos prin credinţă, au făcut rugăciune toţi către apostolul, să le dea scrisă toată mân-tuitoarea propovăduire".

Potrivit Cazaniei şi Vieţilor Sfinţilor, Sfântul Petru şi Sfântul Clement s-au confruntat cu falsele minuni ale lui Simon Magul. Alte cazuri sunt legate de falşi profeţi, cum ar fi cunoscutul călugăr Rasputin de la Ourtea Ţarului Nicolae al II-lea sau de manifestarea unor puteri psihice latente până la un moment dat. Miracolele autentice urmăresc, în schimb, un scop mai înalt, spiritual, se încadrează într-o religie, implică participarea divinităţii, este orientată spre redarea, menţinerea, îndreptarea vieţii, vindecarea trupului sau schimbarea mentalităţii umane în totalitate.

Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mântuirii, iar nu numai un rost mărginit, pământesc şi privind exclusiv starea trupească. Numeroase cazuri de vindecări cu caracter suprafiresc s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti. Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al revelaţiilor acelor locuri. Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărâtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri că minuni, ci mai degrabă stârnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străine Biserică. In mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla punere a mâinilor pe capul bolnavilor, fără nicio pomenire de Hristos, amintind fără voie de pasele magnetice şi fluid ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumite crengi uscate ale unor plute sau sălcii.

In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, când au săvârşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o. Sfântul Apostol Petru îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: „In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoalâ-te şi umblă!" (Faptele Apostolilor 3, 6). Asemenea se întâmplă şi cu ologul din Enea, când Petru rosteşte cuvintele: „Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!" (Faptele Apostolilor 9,34). Sfântul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitoare din roaba din Filipi, zicând duhului: „In numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea!" (Faptele Apostolilor 16,18). Pe de altă parte, toate vindecările întâmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pământesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mântuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gândul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adânc. Din fiecare vindecare făcută, „Mântuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mântuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice".

„Convenţional, pentru a se evita unele înşelări, se iau în considerare ca vindecări miraculoase numai cazurile cu boli organice grave considerate incurabile sau greu vindecabile (de către medicina clasică), cazurile în care vindecarea s-a produs cu mijloacele cu care a operat şi Mântuitorul, să nu existe o condiţionare farmacologică şi nici o ameliorare spontană care să preceadă vindecare miraculoasă.Vindecările miraculoase trebuie analizate critic. Dacă în urma unei vindecări care este supranaturală prin evoluţia ei bolnavul rămâne cu conştiinţa afectată de mândrie, cu conştiinţa că este un fel de „ales", că s-a vindecat miraculos pentru meritele lui, atunci este vorba de o falsă vindecare miraculoasă, care vine mai degrabă de la un duh rău".

Valentin-Lucian Beloiu
Miracolul în viata omului modern, Editura Christiana

Cumpara cartea "Miracolul în viata omului modern"

 

.

• Pana la Dumnezeu, te ajuta sfintii
  Publicat in : Religie
• Ce sunt Acatistele?
  Publicat in : Religie