De la bun început trebuie spus că „a ierta” cuprinde laolaltă, iertarea lui Dumnezeu, iertarea aproapelui și iertarea de sine.
Oricâte păcate ar avea un om, să nu deznădăjduiască, pentru că la Dumnezeu nu există un „trecut rău”, așa cum îl vedem noi, oamenii.
Din momentul în care omul se pocăiește sincer și se ostenește pe calea mântuirii, după puterea sa, din acea clipă el începe să răscumpere vremea printr-un „prezent bun” (Părintele Arsenie Papacioc).
Ne rugăm lui Dumnezeu, având credința vie că ne va ierta prin Iubirea Lui de oameni, prin Sângele Lui, al Legii celei noi, care se varsă pentru toți spre iertarea păcatelor (cf. Matei 26, 28).
În niciun caz iertarea lui Dumnezeu nu va veni pentru meritele ori virtuțile personale, cu atât mai puțin pentru nepăsarea, indiferența și lenea noastră.
Mântuitorul Iisus așteaptă ca și noi să iertăm pe aproapele, nu pentru că ar merita în mod deosebit iertarea noastră, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos Dumnezeu, și pentru că Hristos Cel Răstignit iartă fără măsură, și ne-a dat și nouă, oamenilor, poruncă și „putere” să iertăm:
„Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22).
„Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre” (Matei 6, 14-15).
A ierta din inimă este extrem de greu. De aceea e clar că pentru a putea ierta pe cineva, trebuie să ne împărtăşim de această „calitate” a lui Dumnezeu, care este „capacitatea” Lui de a ierta într-un mod absolut (Mitrop. Antonie de Suroj, „Rugăciunea vie”).
Dumnezeu ne-a iertat păcatele, în Hristos, din acest motiv se cuvine ca și noi să fim buni și milostivi, iertând unul altuia (cf. Efeseni 4, 32).
De multe ori ni se pare că dacă am putea să uităm durerea pe care aproapele ne-a pricinuit-o, atunci l-am ierta. Dar a uita nu înseamnă neapărat a ierta.
Iertarea implică și acceptarea celui care ne-a rănit așa cum este, precum și asumarea neputințelor și păcatelor lui ca pe o cruce pe care s-o purtăm pe umerii noștri.
„Am să te duc ca pe o cruce..., am să te iau pe umerii mei, am să te aduc Domnului şi am să spun: Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-L, pentru că eu l-am iertat! (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întîlnirea cu Dumnezeu”).
De această iertare este capabil doar cel care s-a răstignit împreună cu Hristos, a cărui dragoste nu mai poate fi doborâtă de suferinţă, pentru că poartă în sine puterea dumnezeiască de a ierta pe cel care i-a adus în inimă multă durere.
Cât despre așa-zisa „iertare de sine”, ea este imposibilă, în primul rând ca lucrare interioară. Niciun om nu se poate ierta pe sine însuşi şi nici nu posedă „dreptul” de a se ierta.
Adică, nu pot să spun, pur și simplu, am păcătuit, am rănit o persoană..., dar toate acestea au fost în trecut, așa că pot să-mi văd liniștit de viața mea. E ca și când aș rămâne într-o starea de păcătoșenie, având impresia că dacă nu mă mai gândesc la trecutul meu, am fost izbăvit de mustrările conștiinței și curățit de toate păcatele săvârșite.
Numai în Hristos Dumnezeu avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui (cf. Efeseni 1, 7), nicidecum prin mintea noastră ori prin metode omenești.
Un alt aspect delicat este „capacitatea” noastră de a primi iertarea pe care Dumnezeu ori aproapele ne-o oferă. Și în acest caz, tot mândria este piedica care ne împinge până la starea de a refuza iertarea.
Este stare inimii învârtoșate, care ne face să gândim: dacă primesc iertarea aproapelui, asta ar însemna să mă recunosc vinovat. Sau: eu nu depind de nimeni, nu e nevoie să vină cineva să-mi cerșească iertarea, pentru ca prin el să-mi recapăt demnitatea de om.
Nimeni nu a câştigat „dreptul iertării” prin efort propriu, așa cum nimeni n-a primit niciodată „dreptul de a fi iubit”.
A primi iertarea înseamnă că cineva ne iubeşte suficient de mult pentru a lua asupra lui păcatul nostru ca pe propria lui cruce.
Când vom putea primi din toată inima și cu toată conștiința iertarea dăruită de Dumnezeu și de aproapele, atunci vom simți că suntem pe calea vindecării sufletelor noastre, prin Iubire...
Așa a fost vindecat Sf. Apostol Petru, deși se lepădase de trei ori de Hristos, pentru că a conștientizat starea lui de păcătoșenie și „a plâns cu amar” (Matei 26, 75).
Abia atunci începe „bucuria pocăinţei”... (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina vindecării”), care poartă în inima ei duhovnicească, deopotrivă: iertarea lui Dumnezeu, iertarea aproapelui și iertarea de sine.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.