Iubirea si smerenia sunt singurele care pot intelege pocainta celui pacatos si iertarea lui. Cine iarta putin, putin iubeste, iar cine osandeste iertarea, acela nu iubeste deloc. Drept aceea, mandri fiind, noi ne intristam si ne revoltam, vazand cum Dumnezeu ii iarta pe cei pacatosi, mai cazuti si mai murdari (in ochii nostri) decat noi. Limitati fiind, ne limitam la ce se vede, trecand cu vederea pocainta celui pacatos si puterea iertarii de a innoi viata aceluia.
Fariseii se intristau pentru ca Mantuitorul ii ierta pe cei pacatosi, care se intorceau spre El cu pocainta, precum si noi, astazi, ne vedem mai indreptatiti sa primim darurile lui Dumnezeu decat cei care se intorc spre El cu mult dupa noi, incarcati de nenumarate pacate de necinste. Pierdem insa din vedere faptul ca tocmai multimea-greutatea pacatelor acelora pot naste in ei o pocainta mai puternica decat a noastra, precum si o recunostinta si o iubire de Dumnezeu pe masura.
"Si se apropiau de Iisus toti vamesii si pacatosii, ca sa-L asculte. Si fariseii si carturarii carteau, zicand: Acesta primeste la Sine pe pacatosi si mananca cu ei" (Luca 15, 1-2). "Carturarii si fariseii, vazandu-L ca mananca impreuna cu vamesii si pacatosii, ziceau catre ucenicii Lui: De ce mananca si bea Invatatorul vostru cu vamesii si pacatosii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe pacatosi la pocainta" (Marcu 2, 16-17).
Osandind iertarea, devenim ucenici ai fariseilor !
Unul dintre marile pacate ale fariseilor era osandirea iertarii. Cand un pacatos era iertat de Mantuitorul, ei il osandeau nu atat pe pacatos, caruia ii refuzau orice posibilitate de intoarcere, cat pe Iisus, care acorda iertarea. Asa se intampla si astazi: cand un om il iarta pe un altul, nu este osandit atat cel care greseste, cat cel care il iarta pe acela.
Cand un om se vede pe sine ca fiind drept, acela nu poate accepta usor faptul ca un pacatos poate fi iertat, doar prin pocainta, devenind atat de usor asemenea lui, care nu a savarsit pacatele aceluia. Acest tip de gandire matematica, lumeasca-intunecata, secatuieste Duhul si se limiteaza la implinirea dupa trup a Legii.
Fariseii, drepti in ochii lor, ii osandeau pe cei pacatosi mai ales pentru a-si lauda si mai mult faptele, pe care cei pacatosi nu le puteau implini. In cugetul lor, ei ii osandeau pe pacatosi, iar nu pacatele acelora. Daca ei ar fi osandit pacatele, odata cu pocainta pacatosilor si cu intoarcerea lor, fariseii i-ar fi privit ca pe ei insisi, insa deoarece ei ii osandeau pe pacatosi, iar nu pacatele acelora, indiferent de pocainta aratata de aceia, ei continuau sa ii respinga.
Mantuitorul Iisus Hristos, Cel cu adevarat Drept, ii ierta pe pacatosii care se pocaiau, deoarece ei singuri se osandeau pentru pacatele lor. Fiind iubitor de oameni, Dumnezeu primeste pocainta celor pacatosi si nu ii mai osandeste, precum fac semenii lor cei "drepti".
Prin osandirea lor gresit orientata, fariseii nu puteau accepta intoarcerea celor pacatosi. Astfel, osandirea cade in propria ei judecata: cand interzice iertarea, ea atrage asupra ei aceeasi interzicere. Mai mult, deoarece fariseii osandeau iertarea pe care Iisus o daruia pacatosilor, ei osandeau de fapt pe Dumnezeu Insusi, pentru ca ierta ceea ce ei nu puteau ierta. In "dreptatea" lor, fariseii considerau ca daca ei insisi nu puteau ierta pe cei pacatosi, nici Dumnezeu nu putea.
Se intelege de ce sfintii nu sunt numiti atat "drepti", cat pacatosi pocaiti. Nu lipsa pacatelor i-a facut sfinti, caci si fariseii se fereau de pacate, ci smerenia si pocainta pentru pacatele savarsite. Ce trufie groaznica se gaseste la cate unii "drepti", care savarsesc toate prescriptiile Legii, insa trec cu vederea Duhul, osandind iertarea celorlalti si interzicand binele pe care ei nu-l pot face inca. Cea mai primejduita mantuire este cea a sfantului, care risca pana la sfarsit sa se vada "drept". Sfintii sunt sfinti fara sa stie, drept pentru care isi si marturisesc neincetat starea de pacatosenie.
Nu trebuie uitat faptul ca Mantuitorul a venit mai mult pentru mantuirea pacatosilor, decat pentru slava "dreptilor". "Care om dintre voi, avand o suta de oi si pierzand din ele una, nu lasa pe cele nouazeci si noua in pustie si se duce dupa cea pierduta, pana ce o gaseste? Si gasind-o, o pune pe umerii sai, bucurandu-se; si sosind acasa, cheama prietenii si vecinii, zicandu-le: Bucurati-va cu mine, ca am gasit oaia cea pierduta. Zic voua: Ca asa si in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta" (Luca 15, 4-7).
Sa luam aminte la pilda cu Fiul Risipitor (Luca 15, 11-32). Fratele fiului risipitor nu a putut sa accepte faptul ca Tatal sau si-a iertat fiul intors acasa, dupa ce a risipit averea parinteasca in desfatari trupesti rusinoase. In aceasta pilda, vedem limpede maretia celui care se intoarce spre Dumnezeu (fiul cel risipitor), cu smerenie si pocainta, si rautatea celui "drept" (fiul de acasa), care nu pleaca de langa Dumnezeu, insa Ii interzice Acestuia sa aduca in acelasi loc pe cei pacatosi care, pana atunci, au ratacit "in tara straina si indepartata".
Astfel, mai ales noua ne sunt adresate cuvintele Tatalui, care zice catre fiul cel mare: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Tebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat" (Luca 15, 30-32).
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
Spovedania si iertarea pacatelor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.