Cognoscibilitatea minunilor
Dacă minunile sunt posibile şi necesare, atunci ele sunt şi reale. Dar minunile fiind necesare, fiecare religie reclamă minuni pe seama ei. De unde rezultă că chiar şi religiile neadevărate pretind că au minunile lor. Or, minunile lor sunt fatalmente false. De aceea, se ridică întrebarea: Cum se poate deosebi minunea adevărată de cea falsă? Căci o întâmplare minunată are numai atunci puterea de dovedire a unui criteriu al Revelaţiei divine supranaturale, dacă ea poate fi cunoscută cu certitudine ca minune.
Constatarea sigură a unei minuni presupune:
1. Că evenimentul minunat este dovedit ireproşabil în facticitatea sa istorică; aceasta este sarcina cercetării istorice exacte;
2. Că caracterul extranatural, caracterul minunat al acestui eveniment poate fi stabilit în mod sigur; aceasta este chestie de apreciere raţională chibzuită;
3. Că Dumnezeu poate fi dovedit ca autor nemijlocit sau moral al acestui eveniment extranatural; această dovedire este o chestiune teologică;
4. In fine, trebuie dovedit că minunea a fost săvârşită spre confirmarea unei Revelaţii supranaturale. Trebuie stabilit caracterul de mărturie al minunii.
1. O minune poate fi stabilită în mod sigur ca eveniment istoric. Minunea este un fenomen care cade sub simţuri, o întâmplare care se împlineşte în lumea noastră empirică. De aceea, cunoaşterea şi stabilirea sa nu întâmpină mai multe greutăţi decât aceea a evenimentelor care se împlinesc conform legilor naturii.
De fenomenele naturale, minunile pot fi deosebite prin aceea că ele întrec ca efect cauzele naturale. Vindecarea unui bolnav, de exemplu, prin medicamente sau printr-un tratament oarecare: băi, raze, regim alimentar ş.a., sau printr-o intervenţie chirurgicală, este ceva natural. Dar vindecarea cu cuvântul sau de la distanţă a unei infirmităţi incurabile sau a unei boli grele, este fără îndoială o minune, pentru că nu este săvârşită pe cale naturală.
De faptele istorice obişnuite, minunea încă se poate uşor deosebi prin aceea că - având un caracter extraordinar - ea atrage atenţia contemporanilor în mod deosebit asupra ei. Fiind un eveniment neobişnuit, minunea produce mirare, senzaţie (vâlvă) şi trezeşte critica. De cele mai multe ori, cotidianul se bucură de puţină atenţie. Din contră, ivirea a ceva extraordinar trezeşte o deplină atenţie. Pentru că e ceva neobişnuit, în jurul minunii se manifestă voinţa fermă de a se obţine asigurarea că nu este vorba despre o înşelare sau iluzie; de aceea, se dă atenţie detaliilor şi se observă mai precis şi mai cu grijă. Dacă în această privinţă nu apare nicio îndoială întemeiată, atunci corectitudinea ei nu poate fi pusă în discuţie pentru motivul că nu poate fi găsită nicio explicaţie a evenimentului respectiv.
Dar pentru că minunea se întâmplă rar, mărturia despre minune trebuie să se sprijine - de cele mai multe ori - pe rapoarte străine. Or, certitudinea sau autenticitatea unor atari rapoarte este contestată. Astfel, Lessing zice: „Altceva sunt minunile pe care le văd cu ochii mei şi eu însumi am ocazia a examina, altceva sunt minunile despre care eu ştiu numai istoriceşte că alţii le-au trăit”. După opinia lui, numai minuni trăite de el însuşi ar putea fi valorificate ca dovezi despre spirit şi putere. „Pentru mine - continuă Lessing - care trăiesc în veacul al XVIII- lea, în care nu mai există minuni, această dovadă a spiritului şi a puterii nu mai are acum nici spirit nici putere, ci a decăzut într-o mărturie umană de spirit şi putere”. D. Hume vrea să dovedească imposibilitatea logică de a ajunge - printr-o mărturie omenească - la cunoaşterea valabilă a unei minuni: „Noi dăruim credinţă mărturiei altora, pentru că am obişnuit a găsi acord între exprimările lor şi realitate. Dacă o mărturie contrazice experienţa noastră, atunci există un conflict al experienţelor opuse, dintre care una desfiinţează pe cealaltă şi numai cea superioară... poate fi eficace. Minunea este o vătămare a legilor naturii, care au întemeiat o experienţă tare şi neschimbabilă. Impotriva acesteia s-ar putea ridica numai o mărturie care ar fi mai tare decât ea; însă o atare (mărturie) nu există”. Opinia lui Hume este că trebuie să preferăm totdeauna explicaţia care iese la capăt fără o acceptare de minuni. Căci împotriva certitudinii unui raport despre minuni stă totdeauna probabilitatea mai mare că acesta se întemeiază pe o greşeală sau înşelăciune. Certitudinea martorilor este numai morală, dar valoarea legilor naturale este sigură fizic, iar certitudinea fizică este superioară celei morale.
La o examinare mai atentă, aceste obiecţii se dovedesc inconsistente. Este o concluzie eronată a susţine că împotriva adevărului fiecărui raport despre o minune ar sta totdeauna o certitudine mai puternică decât pentru adevărul ei. Ultima instanţă decisivă pentru constatarea unui eveniment istoric este observarea nemijlocită sau mărturia acelora care l-au trăit nemijlocit. Nu se pot contesta fapte atestate ireproşabil pentru că ele nu se intercalează în aşteptata conformitate cu legea. In astfel de cazuri, se va examina critic în mod special certitudinea (autenticitatea) atestării, însă a priori ea poate fi negată numai dacă există o imposibilitate absolută, metafizică.
Certitudinea care poate fi câştigată din valoarea legilor naturii împotriva unei întâmplări minunate concrete, singuratice, este numai o certitudine ipotetică, adică ea valorează numai în cazul presupunerii că nu au influenţat alte puteri de natură mai înaltă. Raportul martorilor autentici că acest eveniment determinat s-a întâmplat faptic, mijloceşte despre acesta o certitudine necondiţionată, directă. De aceea, certitudinea ipotetică, dedusă din conformitatea fizică cu legea, trebuie să cedeze faţă de certitudinea ne condiţionată, morală, câştigată prin mărturisirea directă. In afară de aceasta, unele rapoarte despre minuni sunt atestate într-un mod asa de vrednic de credinţă, încât refuzarea lor pune în discuţie certitudinea oricărei mărturii omeneşti şi cu aceasta ar zdruncina bazele vieţii omeneşti laolaltă. Istoricul are să stabilească evenimentele aşa cum au fost ele de fapt (L. Von Ranke). El nu are să rânduiască faptele după părerea sa preconcepută, ci să-şi corecteze prejudecăţile (sale) pe baza faptelor.
2. In cazul evenimentelor extraordinare, poate fi stabilit caracterul de minune, adică sunt minunile cognoscibile ca fapte în afară de natură? Desigur, această decizie nu este posibilă în toate cazurile de evenimente neobişnuite. Pentru că noi nu cunoaştem linia de graniţă exactă dintre ceea ce este încă natural posibil şi ceea ce nu mai este astfel. La mijloc există un spaţiu care rămâne pentru noi nelămurit. Dar multe dintre evenimentele neobişnuite se găsesc încă dincolo de acest spaţiu şi pot fi reduse la cause naturale, deşi pentru noi nu totdeauna cercetabile. Iar alte dintre aceste evenimente stau tot aşa de clar dincolo de acest spaţiu şi se împotrivesc oricărei explicaţii naturale. Noi nu ştim să delimităm exact ceea ce poate - de exemplu - sugestia, dar putem arăta ceea ce ea sigur nu mai poate.
La stabilirea unei minuni, nu este absolut necesar să fie cunoscute posibilităţile tuturor puterilor naturale de acţiune; este suficient a şti ceea ce mijloacele şi cauzele care au venit la întrebuinţare într-un caz anumit, concret, nu mai pot.
In cazurile a căror desfăşurare concretă este clară, provocarea la puteri deplin necunoscute, care ar fi putut înrâuri, nu foloseşte la nimic. De altfel, întrebuinţarea unor puteri încă necunoscute nu stă la dispoziţia arbitrarului sau poruncii voinţei singuraticilor oameni. Chiar „minunile” tehnicii moderne au arătat ce aparat complicat este necesar pentru a aduce la întrebuinţare puteri naturale necunoscute.
Toţi specialiştii în materie sunt de acord că ştiinţa exactă a naturii poate oferi numai servicii ajutătoare pentru aprecierea unei minuni. Ba poate numai să stabilească când este atinsă limita domeniului accesibil cu mijloacele ei. Această graniţă nu coincide însă cu graniţa realului. Examinarea mai departe este apoi sustrasă competenţei metodei ştiinţelor naturii. Ea trebuie aşezată pe tărâm religios şi decisă după aprecieri valabile în domeniul religios.
3. Cu stabilirea negativă că o întâmplare nu poate fi redusă la cauze naturale, nu este încă dat caracterul ei de minune. Trebuie să existe indicii sigure că Dumnezeu este activ aici şi vrea să vestească prezenţa Sa. Această cerinţă este împlinită clar în cazul acelor întâmplări care pot fi cauzate numai de atotputernicia Creatorului însuşi. Ca făcând parte din această categorie, sunt contate reale sau echivalente creaţii noi sau nimiciri. Dar, că există realmente creaţii din nimic sau dizolvări în nimicul absolut, nu s-ar putea stabili cu certitudine. In afară de acesta, atari stabiliri nu ar fi suficiente pentru a produce credinţa într-o minune. In cazul unei minuni cauzate de Dumnezeu, trebuie să apară totdeauna şi ceva din însuşirile personale ale lui Dumnezeu, din bunăvoinţa şi bunătatea Sa şi să trezească ecou în omul îndreptat spre Dumnezeu şi deschis subiectiv pentru Dumnezeu. Minuni dumnezeieşti se pot întâmpla numai într-o atmosferă sfântă, adânc religioasă şi concepută ca o minune. De aceea, minunile făcute de Dumnezeu se lasă uşor deosebite de pure piese de expoziţie sau de operele oarbe demonice; acestea se trădează prin scopurile lor şi intenţiile lor potrivnice lui Dumnezeu. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt7, 16). Imprejurări însoţitoare, care sunt împotriva acţiunii sănătoase, onestităţii, dreptăţii sociale, exclud posibilitatea unei minuni făcute de Dumnezeu (Aici aparţin, de exemplu, caraghioslâcurile multor „revelaţii” spiritiste, practicile respingătoare ale magiei negre, convulsiunile ş.a.).
Astfel, transcendenţa cauzală a unei întâmplări minunate va fi totdeauna legată de transcendenţa finală şi caracterizată prin ea; invers, funcţiunea supranaturală de semn a unei întâmplări poate abia pe baza transcendenţei sale cauzale să obţină puterea deplină a unei mărturii divine, a unei vestiri divine.
Mai adăugăm la acest punct că deosebirea dintre minunile adevărate şi cele false se poate face uşor, dacă ne călăuzim după criteriile care trebuie să stabilească adevărata minune. Cu alte cuvinte, trebuie să avem în vedere caracterul supranatural şi scopul religios-moral al minunii, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească taumaturgul ca organ al Revelaţiei divine supranaturale.
Oricât s-ar părea de extraordinară, minunea falsă nu serveşte niciodată unui scop religios-moral, ci este săvârşită numai în vederea unui interes, adeseori material, sau pentru a satisface curiozitatea mulţimii, iar taumaturgul este ori un îngâmfat, ori un şarlatan ordinar. Aşa se prezintă - în marea lor majoritate - „minunile” săvârşite de vrăjitori, fachiri, medii spiritiste, hipnotişti ş.a.
Numai minunile din Vechiul şi Noul 'Testament sunt acte supranaturale, sensibile, precise şi clar exprimate. De exemplu, minunile profetului Ilie în comparaţie cu cele ale preoţilor lui Baal, în Testamentul Vechi; minunile Mântuitorului în Noul testament. Toate sunt săvârşite în vederea unor scopuri religioase şi morale precise. De aceea Mântuitorul refuza să facă - la cererea fariseilor - minuni ca simple demonstraţii; în schimb, le-a făcut ori de câte ori ele serveau la mântuirea unui suflet care avea nevoie de ele. Ele s-au făcut cu scopul de a îndrepta omenirea către Dumnezeu, după cum rezultă din cuvintele Mântuitorului: „De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea” (In 15, 24).
4. Insemnătate decisivă dobândeşte minunea pentru teologia fundamentală când ea se face cu scopul de a face cunoscută originea supranaturală a unei Revelaţii, când ea se adevereşte a fi criteriu (mărturie) al acestei Revelaţii. Acest caracter de mărturie al unei minuni este asigurat dacă respectiva minune este clar îndreptată spre a confirma pretenţia taumaturgului la trimitere dumnezeiască sau adevărul unei vestiri. El este dat în modul cel mai clar dacă taumaturgul vesteşte cu cuvinte exprese că minunea trebuie să slujească legitimării sale. Dar el este clar vizibil în chip multiplu şi din împrejurările în care se desfăşoară minunea.
Din toate cele arătate în legătură cu ea, se desprinde concluzia: minunea îşi păstrează neştirbit caracterul ei de criteriu principal al Revelaţiei divine supranaturale.
PR. PROF DR. CORNELIU SÂRBU
TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ, EDITURA ANDREIANA
Cumpara cartea "TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ"
-
Minunile se fac in cooperare
Publicat in : Predici de duminica -
Minunile Sfintei Parascheva
Publicat in : Sfanta Cuvioasa Parascheva -
Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.