Sfantul Simeon Stalpnicul (aprox. 390 – 459) s-a nevoit vreme de 37 de ani in varful unui stalp, langa Alep, Siria. Mai este cunoscut ca Sfantul Simeon Stalpnicul cel Batran pentru a fi deosebit de Simeon Stalpnicul cel Tanar si de Simeon Stalpnicul III (sec. V). Este sarbatorit in Biserica Ortodoxa pe 1 septembrie, dar si in Biserica Ortodoxa Copta (pe 29 pashons) si in Biserica Romano-Catolica (pe 5 ianuarie ).
Din Sinaxar aflam ca la trei zile dupa moartea cuviosului, trupul sau a fost mutat in Antiohia: "Luand sfintele moaste cu psalmi si cu cantari, le-au dus in Antiohia si a iesit toata cetatea in intampinare. Si era acolo un om mut si surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a vazut sfantul trup al Cuviosului, indata i s-a dezlegat legatura auzului si a limbii, si, cazand inaintea sfintelor moaste, a strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, ca, iata, venirea ta m-a vindecat pe mine !" Primind antiohienii trupul sfantului mai de pret decat aurul si argintul l-au dus in biserica cea mare, facandu-se multe minuni si tamaduiri la mormantul lui. Dupa cativa ani au zidit o biserica in numele Cuviosului Simeon Stalpnicul si au mutat acolo sfintele lui moaste.”
O parte din Sfintele Moaste ale Sfantului Simeon Stalpnicul sunt pastrate in prezent in Manastirea Schimbarea la Fata din Veria (Grecia). In acest asezamant monahal se gaseste mana dreapta a Sfantului Simeon Stalpnicul, aflata intr-o ferecatura de argint, avand forma unei maini.
Aceasta ferecatura dateaza din 1939. Inainte de aceasta moastele au fost pastrate intr-o cutie iar istoria acesteia s-a pierdut cu trecerea timpului. Exista numeroase marturii care confirma existenta si autenticitatea acestor sfinte moaste.
Multe minuni au fost consemnate din cele ce s-au petrecut in aceasta manastire, la mana dreapta a Sfantului Simeon Stalpnicul. In ziua praznuirii sfantului, staretul manastirii organizeaza o procesiune cu sfintele moaste in satele din apropiere binecuvantand credinciosii.
Radu Alexandru
Troparul Sfantului Cuvios Simeon Stalpnicul
Glasul 1
Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinţilor celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite şi vieţii celor fără de trup, tu fiind în trup, Sfinte Simeon, părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Aboneaza-te la newsletter Retete de post
-
Radu AlexandruPostat la 2016-09-01 10:48
"Una dintre cele mai originale forme de viaţă ascetică singuratică este, fără îndoială, stâlpnicia, şederea pe o coloană sau un stâlp. Această formă de asceză nu a fost practicată prima dată de creştini, ci de acei asceţi păgâni care vieţuiau pe coloane la Hierapolis, în Frigia. Abia spre secolului al IV-lea, unii monahi creştini au ales să trăiască pe stâlpi, în aer liber, indiferent de condiţiile climatice, stând mereu în picioare. Pentru sfinţii Bisericii, semnificaţia stâlpului este una profundă, ajutându-i pe stâlpnici să-şi înalţe mintea la contemplarea Sfintei Treimi. Alegerea unui asemenea mod de viaţă a fost determinată de dorinţa unor asceţi de a se sustrage mulţimii vizitatorilor, care veneau să-i vadă, să le ceară ajutorul în diferite împrejurări şi să le ceară diverse sfaturi duhovniceşti. Stâlpnicii doreau singurătatea pentru a-L găsi pe Dumnezeu în rugăciune, stâlpnicia fiind definită ca o formă de nebunie pentru Hristos. Potrivit lui Teodoret al Cirului, Sfântul, pomenit în ziua de 1 septembrie, este adevăratul iniţiator al stâlpniciei. Născut în satul Sis, la poalele munţilor Taurus, acesta a îmbrăţişat viaţa monahală la Mănăstirea Eusebona. De aici s-a mutat la Telanissos, unde a trăit ca anahoret. Practica ascetică pe care a îmbrăţişat-o a fost una inedită. A început să înalţe o serie de stâlpi, în vârful cărora, expus capriciilor vremii, a dus o viaţă de rugăciune. Treptat, stâlpii pe care i-a ridicat au fost din ce în ce mai înalţi, ultimul stâlp, în vârful căruia a rămas până la sfârşitul vieţii, având 16 m înălţime. „A trăit mult timp, săvârşind multe minuni şi împlinind lucrări mari; singurul dintre aceia care au trăit cândva, care a rămas neînvins de arşiţa soarelui şi de frigul iernii, de suflul puternic al vântului şi de slăbiciunea naturii umane. Când, în cele din urmă, s-a hotărât să fie cu Hristos şi să primească cununa pentru nenumăratele sale lupte, a arătat prin moartea sa, celor care nu au crezut, că a fost om. Chiar după moarte a rămas drept: sufletul său a câştigat raiul, dar chiar şi aşa, trupul său nu a suportat să cadă şi a rămas drept în locul unde a purtat luptele, asemenea unui atlet neînvins, care nu doreşte ca picioarele sale să atingă pământul. Aşa că victoria îi însoţeşte pe luptătorii de partea lui Hristos, chiar după ce ei mor“, scrie atât de frumos Teodoret, biograful Sfântului Simeon. Nevoinţele sale, îmbinate cu rugăciunea, au atras o mulţime de pelerini, dar şi de imitatori, care vor duce mai departe această formă de asceză." (Dragos Mihai olteanu)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.