Monahismul e o nuntă. Şi, prin urmare, Hristos este întotdeauna Mirele. Aici în mănăstire nu vorbim atât de mult despre Hristos ca Mire. Poate că e singura dată când vorbim. Fiindcă în sufletele feminine noţiunea de mire e întunecată de stări sentimentale şi încurcată în cotidianitatea femeii, şi în loc să fie o noţiune roditoare, o noţiunea pedagog spre Hristos, devine ceva care atrofiază cu desăvârşire existenţa femeii. Când spunem acesta e Mirele nostru, ne gândim nici la sentimentalisme, nici la iubiri mincinoase, nici la comparaţii mincinoase.
Toate comparaţiile între mirele lumesc şi celălalt Mire, Hristos, sunt în esenţă comparaţii între caracteristicile unui om şi ale unui Dumnezeu. Sau, mai bine, dacă vreţi, nu între om şi un Dumnezeu, ci între un om şi un Dumnezeu-om. E mult mai deplin şi mult mai aproape de noi să spunem că Mirele nostru este Dumnezeu-om, decât să spunem că este Dumnezeu. Nu numai că e aproape de noi, dar poate să fie iubit, să fie înţeles, să fie cunoscut, să fie pipăit, să fie simţit de noi. Şi ar putea spune cineva că ar fi o mare nedreptate dacă Mirele nostru ar fi Dumnezeu şi n-ar fi Dumnezeu-om.
Din moment ce ştim acestea, să medităm asupra unor dificultăţi care ne fac să nu putem să ne bucurăm în viaţa noastră de zi cu zi de Mirele nostru nici ca Dumnezeu, nici ca om, obstacole şi probleme pe care noi în esenţă le punem înaintea noastră; nu sunt sminteli pe care mi le pune înainte diavolul sau pe care mi le pune firea, ci pe care le punem noi înşine, şi care ne fac netrebnici, ne surpă şi ne fac insensibili faţă de acest preafrumos Mire.
II
Şi acum să înaintăm. Ar putea spune cineva că acest Mire al nostru, Mirele monahiei, Mirele sufletului, cu care s-a logodit Biserica, are un singur defect faţă de celălalt pretendent şi mai apoi partener: că este nevăzut şi netrupesc.
Intr-adevăr, orice logodnic, cu care se însoţeşte şi pe care îl iubeşte o copilă, e văzut şi e trupesc. Nimeni nu iubeşte un suflet; iubeşte un suflet întrupat. Nimeni nu iubeşte numai prin corespondenţă, dacă de la această corespondenţă pe care o face nu ajunge la caracterul său, la persoana lui, la trupul lui, la sufletul lui, la trăsăturile lui, la moştenirea lui, la toate ale sale.
Va iubi nu pe cel care scrie, ci va iubi persoana concretă care are această mână, acest tată, această bunică; şi va transmite salutări mamei lui, tatălui său, mătuşii sale, surorii lui. Iubeşte o făptură naturală, care face parte din societate, din viaţa noastră, cu care putem să ne înţelegem pe deplin.
Hristos, aşadar, va spune fiecare, e singurul lipsit de aşa ceva. De aceea, de cele mai multe ori, întrebarea, temerea, lupta şi mai apoi justificarea sufletelor care vor să intre în monahism este aceasta: „Dar nu-L simt, nu-L ştiu, nu-L aud!”
Dacă e o monahie încercată, această stare vine şi pleacă. Acestei copile am putea numai să-i punem o întrebare fundamentală: „Atunci de ce ai venit la mănăstire?” Dacă e deja monahie, atunci se pune o a doua întrebare, mai tragică: „Atunci de ce te-ai făcut monahie, dacă cel pe care l-ai iubit e o plăsmuire a fanteziei tale, e cineva despre care ai auzit vorbindu-se dar despre care nu-l cunoşti de fapt; e cineva lipsit de trup.
Un asemenea Dumnezeu, pe care L-ai iubit şi de Care ţi-ai legat viaţa ta are valoarea pe care o pot avea fanteziile tale.”
Dar aşa stau lucrurile în realitate? Nu cumva acest gând, această confruntare, această vedere a lui Hristos netrupesc şi nevăzut, e emanaţia unei maladii a ochilor duhovniceşti sau a unei maladii sufleteşti? Nu cumva e un om care trăieşte cu adevărat în iad? Fiindcă nu există iad mai rău decât să fi o monahie şi să-L vezi pe Hristos ca pe Unul nevăzut şi netrupesc. E eşecul deplin şi desăvârşit al acestei existenţe.
Aşadar, este El nevăzut? Sau criteriul relaţiei între două persoane nu este oare obiectiv, ci este cel al unui suflet prizonier, nefericit, ce se chinuie pe sine însuşi, care trăieşte fără Dumnezeu şi însingurat în coşmarul lui? Aşadar, este Hristos nevăzut, este El netrupeste? Să examinăm această temă mai întâi din punct de vedere teoretic. A spune că Hristos este nevăzut e o ignoranţă cumplită şi o foarte mare necredinţă în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în Părinţii Bisericii, care ne-au descoperit tainele a ceea ce au crezut, au văzut şi au trăit. Cine a spus vreodată că Dumnezeu, şi mai cu seamă Hristos, este nevăzut?
Toţi mărturisesc că este nevăzut ca fire, fiindcă firea Lui nu poate să fie împărtăşită de neputinţa omenească, dar că este văzut ca lucrare, ca energie, e văzut încă şi mai mult ca Dumnezeu-om, e văzut ca lumină, e văzut sub mii de aspecte. Ca şi cum ai avea o cameră mare, plină de oglinzi şi nu-l vezi pe om numai o dată, ci îl vezi de mii de ori.
Tot aşa, de mii de ori şi în mii de feluri vede cineva şi pe Hristos. Dă mărturie de aceasta atât Sfânta Scriptură, cât şi Tradiţia Bisericii. Nu e momentul să vorbim acum despre vederea lui Hristos sau a lui Dumnezeu. Am spus aceasta ca să înţelegem cu toţii şi să ştim aceasta.
Sfinţii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre această cunoaştere şi vedere a lui Dumnezeu şi despre pătimirea lor pentru Hristos, două mari privilegii pe care Hristos le dăruie iubiţilor Săi.
Când cineva se logodeşte cu o copilă, îi cere numai două lucruri: să fie a lui, să fie mereu împreună cu el şi să fie mereu cucerirea lui. Acest lucru îl cere şi Hristos de la cea care vrea să se facă monahie.
O femeie cere de la bărbatul ei să fie mereu împreună cu ea, să nu-şi rânduiască singur viaţa lui, să nu aibă drepturi nici asupra trupului, nici asupra sufletului său, nici asupra viitorului său, ci să-i aparţină, să fie văzut zi de zi de ea şi, în acelaşi timp, să fie bărbatul ei, să fie cuceritorul ei. Va cere divorţ, dacă va vedea că va trebui ea să cucerească pe el.
Ceva asemănător caută şi sufletul, când vrea să intre într-o legătură cu Hristos: vrea să fie cel văzut în fiecare zi de El, vrea ca Acesta să fie Domnul, să fie Mirele adevărat, care să facă astfel încât relaţia Lui cu ea să atârne de dorirea ei; să aibă drepturi asupra trupului şi sufletului lui Hristos, asupra vieţii lui Hristos - adică asupra celor pe care le-a făgăduit Domnul că le va da sufletului -; ca Domnul să fie credincios şi fidel în făgăduinţele şi promisiunile pe care le face fiecărui suflet. Fiindcă Domnul a grăit în istorie, a grăit sinagogii, a grăit Bisericii, a grăit apostolilor, a grăit sfinţilor, a grăit mulţimilor, grăieşte în Duhul Sfânt în sinoade, grăieşte însă şi fiecărei persoane.
Sufletul cere, aşadar, ca Hristos să-i fie credincios şi să poată fi cuprins necontenit de el. Şi, în al doilea rând, să fie cuceritorul său. Aceasta înseamnă că va trebui să fie o făptură supusă, predată, să fie „lovită”, pătimind pentru el; să pătimească necontenit, să fie cea care şi-a pierdut stăpânirea asupra ei şi tot ce are îi dă lui Dumnezeu cu o dispoziţie şi experienţă martirică, astfel încât să fie necontenit cucerită de voinţa, puterea şi măreţia lui Hristos.
Prin urmare, sufletul nu-L vrea pe Hristos nevăzut; nu poate să simtă vreo bună-voire faţă de un Dumnezeu nevăzut. De aceea Biserica noastră ne dă mărturie că nu este nevăzut, ci mai degrabă, dacă are ceva, acest lucru este însuşirea de a fi văzut. Şi tocmai de aceea se numeşte şi Dumnezeu (Aluzie la vechea etimologie patristică care derivă numele Theos („Dumnezeu”) din verbul „a vedea, a fi văzut”, theaomai [n.tr.]..
Al doilea element caracteristic în aceste relaţii e că omul nu vrea vreodată să iubească pe cineva netrupesc.
Tocmai de aceea întreaga experienţă a Bisericii noastre vorbeşte despre un Cuvânt întrupat. Cuvântul nu e cineva care ar fi trecut printr-un om întrupat, cum spuneau ereticii, ci e Cel zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, cu alte cuvinte e Cel ce s-a zămislit feciorelnic în Născătoarea de Dumnezeu şi a luat asupra Sa firea omenească în chip neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Prin urmare, Hristos e Cel cel poartă trup într-un mod unic.
L-am iubit pe Hristos pentru că L-am simţit ca trup.
Ne-a izbăvit fiindcă „S-a făcut trup” (In 1,14). N-a intrat în trup, ca să spunem că nu s-a unit cu el, ci a luat trup; şi l-a luat în chip definitiv şi ireversibil. Nu e vorba ca Hristos să-şi dezbrace vreodată trupul Său; fiindcă acest lucru e nefiresc, cum nefiresc e şi ca sufletul omenesc să se despartă de trupul omenesc. Tocmai de aceea moartea e lucrul cel mai absurd; e doar prologul învierii. Şi învierea nu e nimic altceva decât reasumarea trupului de către suflet; cu alte cuvinte, recrearea, replăsmuirea firii omeneşti şi a persoanei concrete. Şi cum ar fi cu putinţă vreodată ca Hristos să Se despartă de propriul Său trup? El este trup.
Prin urmare, El nu este nici nevăzut, nici netrupesc. Am iubit un Dumnezeu Care S-a arătat în trup. Cu alte cuvinte, am văzut ce înseamnă acest lucru. „Dumnezeu S-a arătat în trup” (i Tim 3,16). Şi a fost propovăduit la toate neamurile ca Dumnezeu întrupat. S-a arătat în trup. N-a luat un chip trupesc, ci S-a arătat în trup, adică însuşi trupul cel luat de Hristos a fost revelarea, descoperirea lui Dumnezeu. Prin urmare, L-am cunoscut pe Dumnezeu în trup; trupul lui Hristos s-a făcut prilej ca să ni se reveleze, să ni se descopere Dumnezeu.
Prin urmare, Hristos e Cel întrupat într-un chip unic şi e cu neputinţă ca întruparea să fie desfiinţată. De aceea, faptul că am simţit vreodată că Hristos e nevăzut şi netrupesc, şi că iubim o fantezie, o noţiune, o dorinţă, este o minciună.
Cine îmbrăţişează dorinţele lui? Cine sărută visul său? Cine a putut trăi vreodată singur şi să apuce astfel văzduh? Ceea ce doreşte omul se găseşte pe deplin în Hristos. Şi El este Cel întrupat. Are atât de mult trup, încât e trupul, e trupul îndumnezeit. Trupul e Hristos.
S-a arătat deci în trup. Dumnezeu Se descoperă în trup. Această noţiune e înfricoşător de puternică. Astfel că Hristos e exact aşa cum îl dorim, ba chiar e mult mai Mire decât orice alt mire.
III
Când Hristos e acum unul ca acesta, cum are loc atunci îmbrăţişarea Lui? Cum are loc bucuria Lui? Cum cunoaşte cineva dulceaţa Lui? Cum iubeşte pe Hristos? Cum devine Hristos mirele văzut şi îmbrăţişat al acestui suflet?
Vom spune lucruri foarte puţine, fiindcă despre tema aceasta am vorbit în repetate rânduri şi vom mai vorbi de mii de ori. Adunările noastre nu sunt adunări nici dogmatice, nici morale, nici de consiliere; sunt o comuniune pe care o avem cu toţii împreună. Ochii noştri se unesc în acelaşi semn. Acum mă priviţi toate, şi acest lucru înseamnă că toţi avem o comuniune, noi toţi suntem uniţi, suntem uniţi tocmai în acelaşi punct.
Adunările noastre sunt de fiecare dată priviri fugare, rapide asupra unor momente ale vieţii lui Hristos şi, prin urmare, sunt, în acelaşi timp, priviri asupra nedesăvârşirii sau desăvârşirii, a progresului sau regresului nostru. Adunările noastre acestea nu sunt nici îndemnuri, nici observaţii, deşi ar putea să aibă şi un aspect şi altul. Sunt o comuniune cu Dumnezeu însuşi Care uneori ne vorbeşte despre ceva, alteori despre altceva. Nu ne face o lucrare ştiinţifică, nu ne face o ştiinţă sistematică.
N-ar fi atunci Mirele Hristos. Un mire vorbeşte uneori despre iubirea lui, uneori despre averea lui, uneori despre mama lui, uneori se bucură, uneori îmbrăţişează, alteori este sever; de fiecare dată are şi aşa ceva. Tot astfel şi adunarea noastră e o privire aruncată asupra unei realităţi concrete a lui Hristos.
Avem, aşadar, acum pe Mirele Hristos, aveim şi sufletul. Acest suflet se presupune că înţelege că este cu adevărat logodit, că are o astfel de dispoziţie şi posibilitate de a vedea.
Intrucât Hristos e văzut, e văzut de noi, e văzut de ochii duhului nostru, e văzut de ochii trupului nostru, întrucât Hristos e întrupat, întrucât Hristos e trup, înseamnă că avem posibilitatea de a ne împărtăşi şi noi de trupul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, ne împărtăşim în multe şi felurite moduri.
Dar să vedem acum acest suflet care iubeşte o persoană concretă, Persoana Dumnezeului-om Hristos. Avem pe Hristos Mirele, avem şi mireasa, monahia, întrucât aceasta e logodită cu Hristos, înseamnă că au avut o comuniune oarecare, o relaţie chiar şi slabă, care a asigurat monahia despre existenţa şi corporalitatea lui Hristos.
Dacă cineva a devenit monah fără să fi gustat vreodată aceasta, avem o mare problemă. Acest om va suferi mult în viaţa lui. Nu că va rămâne nepărtaş al oricărei gustări, dar acest om pare a fi o existenţă care va iubi şi va cunoaşte pe Dumnezeu prin cruce şi prin durere.
Durerea e una din mâinile cele mai puternice şi mai sensibile care ne ating. Când suferi poţi să înţelegi mai bine un alt suflet decât atunci când îl ai lângă tine şi vorbeşti cu el. De exemplu, o femeie trăieşte cu bărbatul ei 20, 30, 40 de ani. Şi dintr-odată el se îmbolnăveşte şi-l duce la spital şi-l îngrijeşte. După cinci zile în spital se poate ca să-l cunoască mai bine decât l-a cunoscut timp de 20, 30, 40 de ani cât a petrecut împreună cu acel om.
Prin urmare, durerea e simţirea cea mai sensibilă a omului, e, dacă vreţi, un extaz al omului spre altă persoană. Dacă nu înţelegeţi nimic, atunci înseamnă că Dumnezeu nu v-a dăruit sensibilitatea suferinţei. Fără suferinţă nu există desăvârşire. Omul care n-a suferit e o problemă dacă se va delecta în raiul desfătării. Desigur omul n-a fost creat ca să sufere, ci a fost creat ca să se desfăteze. Avem, aşadar, omul care se desfată zilnic în mănăstire cu Hristos.
Această monahie care se desfată cu Hristos îşi scoate, îşi adapă existenţa, viaţa, sensibilitatea ei din Viaţa însăşi, Hristos, Care devine viaţa ei. Prin urmare, are o viaţă singuratică, trăieşte pe Hristos în singurătate. Trăieşte în mediul ei, trăieşte în comunitatea ei, trăieşte în chinovia ei, trăieşte acolo unde a pus Dumnezeu această monahie; dar trăieşte şi o singurătate are momentele ei exclusive; momente care pot fi întunecate, care pot fi luminoase, momente care pot fi lupte înfricoşătoare, dar care pot fi şi salturi puternice spre cer. Are experienţele ei personale care vin din relaţia ei personală cu Hristos.
Oricine în mănăstire nu are o relaţie personală cu Hristos, nu se va simţi vreodată în largul său în mănăstire. Va fi întotdeauna un om nefericit, chinuit, complexat, un om care în cele din urmă nu va iubi niciodată, dar niciodată pe Dumnezeu. E cu neputinţă să iubească cineva pe Dumnezeu dacă nu-L vede, dacă nu-L simte în singurătate.
De aceea mă bucur şi mă veselesc atât de mult când văd noaptea că toate luminile sunt aprinse şi simt că peste tot e una dintre voi care singură cu portativul chiliei sale sau în plimbarea ei afară pe vreme frumoasă trăieşte pe Hristosul ei.
Repet: monahia poate să-L trăiască în întunericul ei, în ignoranţa ei, în simţirea absenţei Lui. Să aibă însă credinţa că El e prezent; prin urmare, ea trăieşte împreună cu Hristos. îl trăieşte pe Hristos. îşi potriveşte paşii ei cu El, chiar şi dacă nu-L vede; dar îl ştie, îl înţelege. Credinţa însă, aşa cum ştim, e mai mare în sufletul care se fortifică în singurătate, în tăcere, în liniştire.
Prin urmare, când vorbim despre o monahie ca mireasă a lui Hristos, vorbim despre o monahie care - fie că este în fiecare zi sau periodic în mănăstirea ei, fie că este în chinovie, fie că este în peşteră, fie că e portăriţă, fie că e reprezentantă, fie că e lucrătoare, adică slujitoare, arhondăriţă, orice ar fi - îşi are clipele ei de desfătare de Hristos sau de plimbare a ei cu Dumnezeu fie şi în raiul dorinţelor ei; şi această plimbare a ei îi dă drepturi. Acest lucru e stabilit „apriori” [dinainte] ca o condiţie prealabilă.
Nu vorbim despre o monahie care n-are astfel de momente. Nu că acest suflet nu va intra în rai, dar, ca să spunem aşa, acolo îl va vedea pentru prima dată pe Bărbatul ei. Ca nişte eleve care nu ştiu cine e profesorul şi cine e asistentul şi privesc la amândoi, ca să îşi dea seama, aşa va face şi sufletul acesta în viaţa cealaltă; nu va şti cine e Hristos, al Cărui Nume l-a purtat în pieptul ei.
Arhim. Emilianos Simonopetritul
Fragment din cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari", Editura Deisis
Cumpara cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari"
Cateheză la Sfânta Mănăstire Buna Vestire, Ormylia; 13 mai 1978, dimineaţa.
-
Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
Publicat in : Liturgica -
Cununia si sora ei, Calugaria
Publicat in : Liturgica -
Calugaria - calea experientei esentiale
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.