In ce măsură monahismul este o chemare de la Dumnezeu şi în ce măsură este un act al alegerii personale?

Bineînţeles, când este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare este chemat de Dumnezeu în monahism ca, prin acest mod de existenţă, să-şi pregătească o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Există şi cazuri când cineva pleacă la mănăstire aşa, de la sine, fără să aibă o chemare de la Dumnezeu, spunând că îi place viaţa monahală. Cu mulţi ani în urmă, am cunoscut un astfel de caz, în viaţa femeilor.

O tânără îşi dorea să ajungă călugăriţă, dar eu îi spuneam: „Domnişoară, termină-ţi mai întâi studiile - era studentă la medicină - şi după aceea ai să vezi ce mai gândeşti”.

Ea mă asculta, iar apoi făcea tot ce-i dicta inima. Ştiu că se îmbrăca în haine de călugăriţă, se uita în oglindă să vadă cum îi stă. Eu am plecat din ţară pentru o vreme şi, când am revenit, am aflat că fata a fost pe la nişte mănăstiri, nu i-a plăcut acolo şi s-a întors din nou în viaţa obişnuită. Medicina nu a terminat-o, întrucât nu-i plăceau lecţiile de marxism la care era obligată să asiste şi să răspundă, bineînţeles.

Mai târziu am aflat că a plecat pe undeva, prin Africa. S-a încurcat cu cineva de acolo şi s-a căsătorit. După un alt timp, am aflat că s-a întors în ţară pentru părinţi. Tatăl ei era avocat şi mama sa casnică. A plecat apoi într-o ţară nordică, Suedia sau Norvegia, cu acest tânăr şi aveau şi o fetiţă. Toate astea mi-au dovedit că pentru viaţa călugărească trebuie să ai cât de cât o chemare de la Dumnezeu, altfel te încurci pe parcurs, cum s-a încurcat şi ea, sărmana.

Dacă nu este chemare de la Dumnezeu, să nu intri i în această viaţă călugărească. Deşi păcatele sunt comune tuturor oamenilor, dacă eşti chemat de Dumnezeu pentru vieţuirea monahală, chiar dacă greşeşti cumva, ai această posibilitate de a te pocăi. Având biserica în curtea mănăstirii, având toaca, având clopotele care te trezesc în orice zi pentru a-ţi întări dorul către Dumnezeu, dacă ai răbdare, cu toate patimile care te cercetează, la un moment dat reuşeşti să le biruieşti. Căci Dumnezeu ne ajută în mod sigur, mai ales atunci când ne rugăm.

Cine însă nu are niciun fel de chemare sufletească pentru viaţa monahală şi colcăie în el sângele - patima aceasta trupească sub diferitele ei forme, acela trebuie să asculte glasul sângelui şi să urmeze calea tradiţională a familiei; şi îşi face o viaţă de familie. Cine are însă o înclinaţie către rugăciune, către nişte idealuri duhovniceşti mai înalte, către Sfinţii Părinţi, cine se simte impresionat de un cuvânt al Sfântului loan Damaschin sau al Sfântului Grigorie Palama sau al Sfântului Vasile cel Mare, al Sfântului loan şi suspină după nişte gânduri bune, Dumnezeu îl ajută şi el progresează în viaţa monahală.

Chiar când un gând de viaţă monahală apare fără să existe şi o chemare specială, dacă fratele are cât de cât început bun, intră în problemele călugăreşti, dă de izvor, din când în când scade, dă în nişte patimi, Dumnezeu nu-l lasă, îngerul păzitor îl ajută şi el sporeşte, se adânceşte în viaţa mănăstirească şi poate să ajungă un om foarte util pentru ceilalţi.

Dar, dacă este îndeosebi chemat, atunci are şi mai mult succes, mai mult har. Pentru că harului îi place să găsească un teren curat. Acolo se adăposteşte harul lui Dumnezeu. Sfinţenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albăstriu, foarte greu de obţinut aşa într-o viaţă obişnuită. Sfinţenia are ceva dumnezeiesc în ea. Când harul cuprinde un asemenea trup omenesc, îl saltă, îl ajută să crească uimitor de frumos faţă de ceilalţi oameni.

Parintele Sofian Boghiu

Fragment din cartea "Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe"


 

• Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
  Publicat in : Liturgica
• Cununia si sora ei, Calugaria
  Publicat in : Liturgica
• Schima mare, un antimis al liturghiei neincetate
  Publicat in : Vesminte