Ultima parte a rugăciunii Sfântului Efrem e constituită tot dintr-o pereche, unde însă, spre deosebire de primele două părţi, cererea pozitivă: „Dă-mi să-mi văd căderile mele” precedă cererea negativă: „Şi să nu osândesc pe fratele meu”. Aceste două cereri corelative ce încheie această scurtă expunere a spiritualităţii Triodului se aplică celor care, practicând unele virtuţi în timpul Postului Mare, se înfumurează şi se socotesc autorizaţi să-i judece pe cei ce n-au în aparenţă acelaşi zel în „practicarea” lor.
Regăsim aici exemplul fariseului din parabolă, al cărui păcat consta tocmai în a judeca pe cel ce era, desigur, mai mare păcătos decât el, dar care ştiuse să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Cine face aşa cade în cel mai grav păcat, mândria ce constă (spre deosebire de slava deşartă de ordin mai degrabă imaginar) din a ne atribui nouă înşine „cauza faptelor noastre bune şi a-i privi de sus pe fraţi socotindu-i pe toţi drept nepricepuţi, fiindcă nu ne dăm seama de ceea ce se întâmplă”.
„Demonul mândriei e plin de o îndoită răutate: căci sau îl înduplecă pe monah să pună în socoteala sa isprăvile şi nu în a lui Dumnezeu, Care e dătătorul celor bune şi ajutorul spre izbutirea în ele; sau, neputându-l îndupleca la acesta, îi insuflă gândul să dispreţuiască pe cei mai puţin desăvârşiţi dintre fraţi. Iar cel ce primeşte acest gând nu-şi dă seama că şi pe el îl face să se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Căci, dacă-i dispreţuieşte pe aceia ca pe unii ce nu sunt în stare de isprăvile lui, vădit este că se socoteşte pe sine ca unul ce a înfăptuit asemenea isprăvi din proprie putere...”.
O scurtă relatare „de suflet folositoare” din Istoria Lausiacă ne învaţă că asceza mânată de mândrie, iar nu de iubirea de Dumnezeu, duce în mod fatal la dispreţul şi judecata aproapelui, iar de aici la desfrânare, cea mai josnică dintre patimi.
Judecarea semenului nu vine numai din mândrie, dar şi din trândăvie, care ne îndeamnă să plecăm urechea la sugestiile demonului pentru a scruta cu curiozitate cele mai mici defecte ale fraţilor, chiar şi ale celor mai desăvârşiţi, pentru a-i putea astfel condamna şi a ne justifica de propria noastră nepăsare. Flecăreala poate fi legată şi ea de judecata îndrăzneaţă în măsura în care cel „care pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii, acesta totdeauna grăieşte...”.
Judecarea aproapelui reuneşte, aşadar, toate păcatele de care îi cerem lui Dumnezeu să fim izbăviţi rostind rugăciunea Sfântului Efrem, căci ea poate să se amestece în Iubire. Mai grav încă, atunci îi răpim lui Hristos judecata pe care o va exercita la Judecata de Apoi, atribuindu-ne nebuneşte un privilegiu al Divinităţii. Judecându-i pe ceilalţi, ne osândim în definitiv pe noi înşine, refuzând să ne vedem aşa cum suntem şi nevrând să recunoaştem că păcatul nostru e mai grav decât cel pe care-l vedem la aproapele. Făcând astfel mergem împotriva a ceea ce am văzut că este însuşi principiul pocăinţei şi facem inutil orice efort ascetic pe care l-am putea practica în timpul Postului Mare:
„Dacă e un rău a nu ne vedea păcatele proprii, e un rău îndoit ba chiar întreit a-i judeca pe ceilalţi atunci când suntem noi înşine striviţi de o bârnă”.
Dar celui ce se cunoaşte pe sine însuşi, care se recunoaşte păcătos şi chiar cel mai mare dintre păcătoşi, toţi fraţii îi apar mult mai vrednici decât el să intre în împărăţie: "Căci dacă cineva îşi poartă păcatele sale nu le mai vede pe ale aproapelui”. Şi în măsura în care va acoperi cu mantia sa greşelile fratelui său, Dumnezeu i le va ascunde pe ale sale.
Pentru a ajunge la această stare de desăvârşire, el va trebui să rămână în starea pe care a cerut să o dobândească în prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem, adică în isihie.
Un „bătrân”, întrebat care este calea isihiei, a aruncat apă într-un pahar atrăgând atenţia interlocutorilor săi cât de mult s-a tulburat, „după care a mai zis: «Băgaţi de seamă cât de liniştită e acum apa». Şi cum priveau ei apa, şi-au văzut în ea faţa lor ca într-o oglindă. Iar el le-a zis: «La fel se întâmplă şi cu cel ce rămâne în mijlocul oamenilor: grijile îl împiedică să-şi vadă greşelile, dar când stă liniştit, mai cu seamă în pustie, atunci îşi vede lipsurile sale»”.
Doxologia finală care încheie rugăciunea Sfântului Efrem e un element comun şi necesar oricărei rugăciuni în cultul bizantin, fiindcă rugăciunea, ca şi virtuţile pe care le cere, n-are decât un singur scop: preamărirea lui Dumnezeu. Căci, după Părinţi, Dumnezeu n-a adus făpturile create de la nefiinţă la fiinţă „pentru nimic altceva decât pentru a fi un instrument în vederea slavei lui Dumnezeu”.
Fragment din carte "Triodul explicat", Editura Deisis
Cumpara cartea "Triodul explicat"
-
Dreptatea divina sau judecata particulara
Publicat in : Dogma -
Judecata particulara si universala
Publicat in : Viata vesnica -
Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata universala
Publicat in : Viata vesnica -
Dogma invierii trupurilor la judecata universala
Publicat in : Viata vesnica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.