Monahul este omul Evangheliei, aceasta inseamna ca el este o fiinta umana care insetoseaza dupa mantuirea in Hristos cel inviat. Radacinile vietii monastice se afla in cainta si credinta, intr o continua metanoia inauntrul careia el traieste realitatea caderii naturii umane precum si noua realitate a mantuirii in Hristos, la care el participa ca membru viu si activ.

Sfantul Apostol Pavel aseamana Biserica Crestina, ca totalitatea tuturor credinciosilor cu un trup al carui cap este Hristos, iar noi, fiecare, madulare in parte (I Corinteni 10, 16 17; Efeseni 2, 20). Fiecare parte din trup, pana la cea mai mica celula isi are rostul ei. Dar, asa cum in trup partile mai puternice si cu o mai rodnica functiune pot ajuta pe cele mai slabe, tot astfel si in trainicul Trup al lui Hristos, cei carora li s a dat mai mult si pot mai mult, sunt datori sa ajute pe cei slabi.

Tocmai in aceasta a constat valoarea deosebita a monahismului.

Calugarul trebuie sa fie pregatit a socoti necazurile pentru Hristos bucurie, iar placerile lumesti sa le socoteasca ca pe un absint (bautura amara). Numai asa poate depasi aceasta existenta fragila, nesigura iar dragostea fata de Dumnezeu ii invaluia sufletul ca un nor luminos. Stapanit de o astfel de dragoste el traieste si se roaga pentru altii si aceasta este menirea lui.

Unii spun ca monahii trebuie sa slujeasca lumea ca sa nu manance pe degeaba painea poporului. Dar trebuie bine inteles in ce consta slujirea lor. Monahul este un om care se roaga si care plange pentru intreaga lume, aceasta e principala lui ocupatie. Credinta lui in Dumnezeu preface iubirea lui in rugaciune. Ei se roaga, neincetat (pentru pacea a toata lumea), se mistuie in rugaciuni pentru fratii lor de un suflet si ingenuncheaza ziua si noaptea pentru imbunarea lui Dumnezeu in numele omenirii pacatoase si indiferente.

Monahismul acorda cea mai mare parte a timpului rugaciunii pentru sine pentru intreaga lume, pentru tot sufletul intristat si chinuit, pentru cei care nu se roaga niciodata. Rugaciunea este o parte foarte importanta a vietii monahale. Monahul incearca sa se roage tot timpul, nu numai in decursul orelor consacrate rugaciunii. Rugaciunea constanta poate fi practicata recitind una din urmatoarele: "Doamne miluieste" sau "Slava lui Dumnezeu pentru toate" sau "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste ma pe mine, pacatosul", ori un vers din psalm. Multi laici pot, de asemenea, sa practice acest tip de rugaciune. Daca nu putem spune aceste rugaciuni pe tot parcursul zilei, putem, cel putin, face efortul de a le rosti in unele momente libere ale zilei.

Intreaga viata a calugarului este, astfel, o rugaciune oferita lui Dumnezeu, o necurmata conversatie cu Dumnezeu. El este mort pentru toate, adica pentru pasiuni si tentatii, dar, in acelasi timp viu pentru toti. Viata lui este o viata de cainta, de metanoia. Primul mijloc prin care calugarul respira continuu si fara de care el piere. Rugaciunea este aerul sufletesc pe care calugarul il respira continuu si fara de care el piere. Rugaciune e nu numai o scara pe care sufletul urca la Dumnezeu si Dumnezeu coboara in suflet, ci o nesfarsita retea de legaturi prin care rugatorul infatiseaza lui Dumnezeu bucuriile, necazurile, cererile si nadejdile sale si ale semenilor sai.

Prin legatura pe care rugaciunea o stabileste intre sufletul calugarului, Dumnezeu, oameni si firea intreaga, sufletul se curata de egoism, se lumineaza prin prezenta celorlalte fiinte si se imbunatateste prin dragostea pe care o revarsa asupra altora rugandu se pentru el. De aceea, adevarata rugaciune se face nu numai pentru cel care se roaga, ci pentru cat mai multi, pentru toata lumea, chiar pentru vii si pentru morti, pentru oameni, pentru animale, pentru plante, pentru pamant, aer, ape si celelalte.

Rugaciunea trebuie facuta din inima, sincer, cu caldura si, daca se poate, fara intreruperi, ajutandu ne de rugaciunea mintii. Cine vorbeste cu Dumnezeu in taina, curat si drept, tot curat si drept va vorbi si cu oamenii. Nu e treaba monahului sa slujeasca lumea cu lucrul mainilor lui. Aceasta e treaba oamenilor din lume. Si, totusi, ce poate face cu mainile lui un monah? Pentru o zi de munca el poate castiga o foarte mica suma de bani, dar ce este aceasta pentru Dumnezeu? In vreme ce un singur gand placut lui Dumnezeu face minuni.

Vedem aceasta in Sfanta Scriptura. Proorocul Moise se ruga inauntrul lui si Dumnezeu a spus: "Moise, de ce strigi catre Dumnezeu?" (Iesire 14,16) si el i a scapat pe evrei de la nimicire. Sfantul Antonie a ajutat lumea prin rugaciunea sa, nu prin lucrul mainilor lui. Un batran din Pateric, ridicandu si mainile sale spre cer, acestea s au facut ca de foc si, numaidecat, s au abatut norii si a inceput sa ploua.

Aceasta ploaie a fost asa de intensa incat poporul a strigat: "Coboara mainile ca ne inecam!". Iata ca omul, chiar unul fiind, daca se roaga poate salva un popor de seceta si de foamete.

Sfantul Serghei de Radonej a ajutat poporul rus sa se elibereze de sub jugul tatarilor prin post si rugaciune. Sfantul Serafim de Sarov s-a rugat inauntrul lui si Duhul Sfant a coborat asupra lui Motovilov. Iata lucrul monahilor. Sfantul ierarh Calinic de la Cernica s-a rugat pentru obstea monahala a manastirii sale in vreme de lipsa si, in mod minunat, au sosit carele cu alimente, spre mangaierea fratilor.

La judecata universala cand "dreptii vor straluci ca niste luminatori" (Matei 13, 43), cel Sfant monahul va spune: "Imparate, de dragul meu nu Te uita la greselile robului Tau". Si Imparatul va asculta aceasta implorare. Sa ne gandim la datornicul cu zece mii de talanti din Evanghelie. Domnul i-a iertat toata datoria aceea fabuloasa pentru un singur cuvant care il spune insusi Hristos: "Pentru ca M-a rugat" (Matei 18, 32). Iata cat poate sa ajute omul lui Dumnezeu, prin rugaciune, pe fratii sai oameni.

Daca numai aceasta o face monahul, poate fi multumit ca isi implineste slujirea sa in mod desavarsit.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.