Viaţa Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, ne înfăţişează o oglindă fidelă a vieţii monahale desăvârşite. Veniţi, dragi surori, să privim în această oglindă! Şi după ce o vom privi în ea, să ne cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă toate cele din lăuntrul nostru sunt aşa cum ar trebui să fie, pentru ca apoi să ne putem întări cu cele necesare, să le înlăturăm pe cele nefolositoare şi să le completăm pe cele care ne lipsesc.
Inceputul vieţii monahale constă în retragerea din lume şi în lepădarea de tot ceea ce înseamnă viaţa în lume. Cel care intră în viaţa monahală părăseşte nu numai păcatul şi ceea ce este nedesăvârşit, aşa cum orice creştin trebuie să facă, ci, de asemenea, şi toate legăturile fireşti - tatăl, mama, rudele toate plăcerile lumeşti, devenind cu adevărat mort faţă de toate în sine însuşi.
Voi ştiţi cât de important este acest lucru. Fără aceasta este cu neputinţă să trăieşti călugăreşte fără să ai impresia că eşti legat de mâini şi de picioare. Există diferite trepte şi diferite mijloace în această lepădare, dar aproape toţi cei care s-au lepădat cu adevărat de toate consideră că este mai uşor să renunţi de la început la lume şi la toate cele lumeşti. Aceasta deoarece, în ciuda faptului că ai purces la împlinirea acestei sfinte fapte dintr-o dragoste puternică faţă de Domnul şi, prin urmare te-ai asigurat că inima îţi este ocupată şi cucerită de lucruri mult mai bune decât cele pe care le-ai părăsit, nu poţi să nu simţi durere în despărţirea de legăturile fireşti. Această durere scade cu timpul, dar este reînviată la fiecare întâlnire sau vedere a lucrurilor din lume.
Astfel, rămânând în contact cu ele, dar în acelaşi timp fiind nevoit să te lupţi cu ele în inima ta, înseamnă să-ţi produci ţie însuţi o continuă stare de suferinţă. Dar numai cel ce nădăjduieşte că va avea totdeauna suficientă tărie în inima sa, statornic în sine însuşi îndură aceste chinuri... Iată motivul pentru care aproape toţi cei care renunţă la lume se retrag în pustietăţi sau în spatele zidurilor unei mănăstiri.
Insă Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu, n-a făcut astfel! Nu a fost de ajuns pentru el să urmeze calea obişnuită. Şi-a ales o nouă cale, pe cât de ciudată, pe atât de minunată. Nu şi-a iubit el, oare, tatăl şi mama tot atât de mult ca şi pe mireasa sa? Desigur că i-a iubit, şi poate chiar mai mult decât l-au iubit ei pe el. El nu i-a părăsit pentru că îi ura, ci pentru că era complet mistuit de dragostea faţă de Domnul. I s-a sfârşit, oare, dragostea aceasta atunci când s-a întors în casa tatălui său? Nu. Insă i-a cerut noi sacrificii, precum focul care are nevoie continuă de combustibil pentru a arde mai puternic. Şi cu ce şi-a hrănit dragostea? A hrănit-o cu cele mai tandre şi naturale sentimente care îi apăreau în inima sa prin intermediul privirii, auzului - chiar prin smerita sa prezenţă acolo. Văzându-l pe tatăl său, simţea probabil dorinţa de a-l îmbrăţişa, dar dragostea
faţă de Dumnezeu îl obliga să-şi suprime acest impuls. Auzind bocetul mamei sale sau tânguirea miresei sale era probabil adânc tulburat în inima sa, dar biruia acest zbucium lăuntric cu ajutorul dragostei pentru Domnul.
Avraam era cu sufletul zdrobit, dar biruindu-şi sentimentele de tată a fost gata să-şi jertfească fiul. Insă chiar dacă ar fi împlinit această jertfă, ar fi făcut-o doar o singură dată. Dar Omul lui Dumnezeu simţea în fiecare moment cele mai puternice sentimente faţă de cei dragi, şi de fiecare dată le oferea ca jertfă lui Dumnezeu, de parcă şi-ar fi împietrit inima.
Martirii au suferit extrem de mult, dar răbdând suferinţa zile sau luni şi numai arareori ani, se retrăgeau apoi să se odihnească întru Domnul. Dar Omul lui Dumnezeu şi-a rânduit ca propria sa suferinţă să fie fără încetare, din clipa în care a intrat în casa tatălui său, până în clipa în care a închis ochii pentru totdeauna. S-a făcut pe sine asemenea celui care este tăiat în bucăţi cu cuţitul, sau celui care este zgâriat continuu cu gheare de fier, sau celui care este silit să încalţe încălţăminte de fier cu ţepi în interior şi apoi să meargă fără oprire spre a i se sfâşia cât mai mult rănile dureroase. In această situaţie, jertfa sa a fost cu adevărat o ardere de tot. întreaga lui fiinţă ardea, iar focul în care ardea era focul iubirii lui de Dumnezeu. O, Omule al lui Dumnezeu! Ar trebui doar să te lăudăm, sau, lăudându-te, ar trebui să te imităm?!
Iar voi, care în diferite moduri, aţi renunţat la lume, zăboviţi puţin şi cugetaţi: aţi renunţat cu adevărat la tot ceea ce este lumesc, şi, renunţând, îi aduceţi cu adevărat jertfă lui Dumnezeu, sau doar căutaţi să vă mulţumiţi pe voi însevă?
Renunţând la lume, omul intră în mănăstire şi începe o viaţă anevoioasă de post, rugăciune şi ascultare cu răbdare însoţită de tăierea voii proprii. Aceasta este practica vieţii monahale şi proba de verificare pentru a putea rămâne în mănăstire. Odată cu intrarea în mănăstire renunţi la lume; trebuie să te lepezi de tine însuţi, să renunţi la propria ta viaţă împotrivindu-te trupului, să renunţi la propriile tale dorinţe, predându-te unei ascultări răbdătoare, să renunţi la toate gândurile tale, silindu-ţi mintea să privească numai către Dumnezeu şi să le scoată pe toate celelalte afară din ea, printr-o adâncire de sine în rugăciune.
Voi ştiţi că toate acestea înseamnă viaţa din interiorul zidurilor mănăstirii. Fiecare dintre voi duce o astfel de viaţă după puterea şi râvna ei; posteşte după puterea şi râvna ei; se roagă în biserică şi acasă după puterea şi râvna ei. Fiecare ascultă şi veghează după puterea şi râvna ei.
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze ostenelile! Osteniţi-vă! Dar să nu gândiţi că, împlinind o dată sau de câteva ori acest lucruri, aţi şi terminat cu ele. Nu! Trebuie să le împliniţi tot timpul şi să continuaţi să sporiţi din ce în ce mai mult, fără a vă opri, până când veţi atinge măsura desăvârşirii rânduită pentru fiecare etapă a vieţii monahale. Nu trebuie să mergeţi departe pentru povăţuiri despre cum să faceţi acestea sau despre ce aveţi nevoie aici. Luaţi aminte la ne voinţele Omului lui Dumnezeu şi veţi vedea la ce măsură trebuie să vă ridicaţi osteneala. Vedeţi cât de puţin se îngrijeşte el de trebuinţele trupului, cum se roagă şi cum îşi taie propria voie, şi siliţi-vă să îl imitaţi. Slujitorul care îi purta de grijă a mărturisit despre el înaintea ţarului şi a Sfântul Sinod că mânca foarte puţin, dormea foarte puţin şi nu ieşea niciodată afară, ci se ruga totdeauna ziua şi
noaptea, iar ceea ce îndura el de la ceilalţi slujitori nici nu se poate spune.
Să nu consideraţi că toate aceste lucruri nu au legătură cu voi; amintiţi-vă că puterea nu constă în păstrarea formei exterioare şi, fără a căuta să vă îndreptăţiţi, răspundeţi-vă cu seriozitate: au apărut în viaţa monahală a fiecăreia dintre voi măcar trăsăturile de început ale vieţii Omului lui Dumnezeu?
Pentru cei care vieţuiesc în mănăstire, aşezarea monastică în sine şi zidurile ei oferă o ocrotire exterioară, în timp ce refugiul lor interior, acoperământul şi pacea lor lăuntrică sunt Biserica lui Hristos. Dar ce să spunem despre Omul lui Dumnezeu? Zidul său şi mănăstirea sa era lepădarea neclintită de sine, iar biserica lui era Cerul, pe care îl contempla neîncetat, şi acolo, fiind cu duhul înaintea lui Dumnezeu, cânta cântări de laudă Domnului împreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor. Numai cel ce are o asemenea stare lăuntrică poate înţelege cum este cu putinţă să înduri tot ceea ce a îndurat el.
Inima lui trăia într-o altă lume. Şi-a purtat toate bolile şi ostenelile vieţii sale cu vitejie, fiind încălzit de suflarea iubirii lui Dumnezeu, si nădăjduind în viaţa viitoare împreună cu fericiţii locuitori ai raiului - ca şi cum ar fi fost deja acolo, aşa cum se întâmplă cu cei care se pregătesc pentru o cursă de alergări şi a căror speranţă în obţinerea premiilor şi laudelor îi face să nu simtă oboseala, ci îi impulsionează să alerge şi mai repede.
Pentru a-l putea imita, dragi surori, trebuie să urmăm aceeaşi cale, lepădând speranţele pământeşti pentru cele cereşti, fiindcă, dacă am ales monahismul şi ne punem nădejdea în cele pământeşti, atunci suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii.
Prin urmare, iată cum arată icoana vieţii monahale. Priviţi-o, nu în aşa fel încât, după ce aţi privit-o, s-o daţi uitării, ci astfel încât, după ce aţi văzut-o, să vă fie ca o mângâiere care să vă însufleţească spre cele bune şi să trezească în voi nevoia de curăţire şi de îndreptare a celor care nu sunt bune.
Fie ca Domnul, pentru rugăciunile Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, să vă dăruiască înţelepciune pentru dobândirea mântuirii sufletelor voastre. Amin.
Sfantul Teofan Zavoratul
17 martie 1861,
Mănăstirea Tambov
Fragment din cartea "Vindecarea neputintelor duhovnicesti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Vindecarea neputintelor duhovnicesti"
-
Sfantul Alexie
Publicat in : Calendar ortodox -
Sfantul Alexie Toth
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Alexie de la Goloseev
Publicat in : Vietile sfintilor -
Obiceiuri de Sfantul Alexie
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.