Eu (dar nu numai eu) n-am avut multe jucării în copilărie. Oricât ţi-ai fi dorit să umpli cu jucării jumătate de cameră, nu era posibil. Trăiam înghesuit, fiecare metru de locuit era ocupat. La noi, de exemplu, când familia mergea la culcare, tot spaţiul liber era ocupat de paturi care se desfac. Oamenii n-aveau unde să se întoarcă. Unde să mai fie loc şi pentru munţi de jucării?!

Dacă le descriem copiilor apartamentele de pe vremea noastră, li se va părea un „film horror”. Acum există atâtea jucării cum noi n-am visat. Limita maximă a dorinţelor pentru fetele de vârsta mea era o păpuşă de cauciuc germană cu ochii care se deschid şi cu părul pe care îl puteai spăla şi pieptăna. Cine se mai miră astăzi de aşa ceva?

Dar de ce părinţii, cerând sprijinul psihologului, se plâng de multe ori că micuţul nu vrea să se joace, deşi are jucării mai multe decât intr-un magazin? Şi de ce psihologii trag alarma tot mai insistent, unind două noţiuni care la prima vedere par de neunit: „jucăriile de copii” şi „pericolul”?

Şi belşugul este un stres

Pentru prima dată am auzit acest lucru peste hotare şi îmi amintesc că n-am crezut. Nouă, celor care am obosit de veşnicele lipsuri, ni se părea de neconceput. Acum, aflându-ne „pe cealaltă parte a baricadei”, avem posibilitatea să simţim multe pe propria piele. Şi această experienţă dovedeşte că diversitatea peste măsură acţionează de asemenea asupra psihicului, deprimându-l. Femeile mi s-au plâns nu o dată că, mergând într-un supermarket mare, obosesc repede, intră într-o stare de înţepenire, se blochează. Aşa reacţionează psihicul, nerezistând valului de impresii noi. Altcineva, dimpotrivă, „zburdă”, ochii îi fug în toate părţile, vrea să cumpere unul, două, cinci, zece lucruri, iar banii nu-i ajung... Şi în loc de bucurie apare iritarea, supărarea, indispoziţia. In limbajul psihanalizei o astfel de stare se numeşte frustrare.

Psihicul copiilor este însă şi mai vulnerabil. De aceea, multe mame se tem acum să intre cu copiii preşcolari într-un magazin de jucării, ştiind că copilului îi vor fugi ochii în toate părţile şi totul se va încheia cu lacrimi. Dar, şi dacă-i saturi apetitul fără margini, este oricum pentru puţin timp. Se va juca o zi cu noile jucării, iar a doua zi poate nici nu se mai uită la ele. Prisosinţa atrage după sine plictiseala, apatia. Iată de ce pediatrii îi sfătuiesc insistent pe părinţi să-i dea copilului doar câteva jucării, iar pe celelalte să le pună cât mai departe, ca el să uite de ele pentru un timp şi apoi, când va veni momentul, să se joace pasionat cu ele ca şi cu unele absolut noi.

Unde este spaţiul pentru creaţie

Nu contribuie la dezvoltarea iniţiativei copilăreşti nici noua tendinţă de a crea o lume întreagă a personajelor jucării. Cel mai strălucit exemplu este „imperiul Bărbie”. Pentru ea poţi procura din magazine totul, începând de la rochii şi terminând cu automobilul sau iahtul. E bine, numai să fie bani. Dar pe cel care se pricepe la psihologia copiilor acest fapt nu-l va impresiona. Ca să se dezvolte, copilul trebuie să depună oarecare eforturi: să gândească, să imagineze, să înveţe să facă multe cu mâinile sale.

Iar aici totul este pus pe tipsie cu bentiţă roz. De ce să coasă, riscând să-şi împungă degetele, să croiască din bucăţi de stofă, să desfacă cusăturile şi să le coasă din nou, când rochia pentru păpuşă poate fi cumpărată din magazin? De ce să te oboseşti ?

In concluzie, se formează psihologia cumpărătorului, deprinderea de a pluti la suprafaţă, de a se eschiva de la greutăţi - lucruri de care se plâng atât de des părinţii în prezent şi care îi sunt piedici copilului când merge la şcoală. Pentru că jocul, după afirmaţia unui mare psiholog pentru copii, D.B. Elkonin, este „şcoala comportamentului voluntar”. Jucându-se, copilul învaţă să-şi controleze emoţiile, să acţioneze la cerinţa altuia, şi nu doar Ia pofta proprie, însuşeşte diferite tipuri dificile de activitate. Să vedem, spre exemplu, înşiruirea mărgelelor. Câte capacităţi şi deprinderi utile va obţine fetiţa făcând o asemenea podoabă cu mâinile sale! Este o ocupaţie simplă, care dezvoltă îndemânarea, sârguinţa şi atenţia, contribuie la însuşirea formei obiectelor, poate ajuta la stăpânirea numărării, dezvoltă gustul artistic şi fantezia, învaţă grija de alţii (dacă mărgelele sunt destinate pentru păpuşă sau pentru un cadou). De toate acestea va fi lipsit copilul căruia i-a fost cumpărat şiragul de mărgele din magazin.

Ce spaţiu pentru fantezia creativă i se oferă băieţelului care meştereşte pentru surioară o casă pentru păpuşi, sau copiilor care şi-au organizat un castel în miniatură din fotolii, pături şi perne!

Distracţie pentru marinarii beţi

Apropo de Bărbie... Ea este încă la modă, deşi frumoasa cu picioare lungi nu mai suscită furori de admiraţie cum o făcea cu câţiva ani în urmă. Unii părinţi înţeleg că jucăria atât de promovată prin reclame nu este, de fapt, o distracţie nevinovată.

Se spune că iniţial păpuşa Bărbie era destinată pentru... înveselirea adulţilor. Este adevărat că atunci se numea altfel şi era de dimensiuni mai mari. La mijlocul secolului al XX-lea au încercat s-o vândă în Germania în calitate de „partener sexual” pentru marinari. Moravurile s-au clătinat atunci şi în Germania s-a pornit un mare val de nemulţumiri. Jucăria a trebuit să emigreze în America, unde s-a redus puternic în dimensiuni şi a căpătat un nume nou. Dar aspectul de „bombă-sexy” a rămas şi aceasta o deosebeşte în principal pe Bărbie de păpuşile tradiţionale.

Luaţi oricare păpuşă până la „epoca Bărbie”: copilul bebeluş, fata de cauciuc sau de plastic, prinţesa cu faţa de porţelan şi veţi observa diferenţa. Chiar şi la cea mai împopoţonată păpuşă frumoasă nu vor fi acele forme pe care le are femeia matură, care există la Bărbie. Pare un fleac, dar de fapt este o răsturnare revoluţionară. Nu în zadar păpuşa tradiţională este lipsită de formele mature. Ea este prototipul copilului. Fetiţa, jucându-se, preia rolul mamei care ocroteşte. Ea imită acţiunile adulţilor: o înfaşă în scutece pe „fiică”, o hrăneşte, o leagănă şi în acest fel se pregăteşte din copilărie să îndeplinească cea mai mare menire a femeii - aceea de mamă. Cu Bărbie însă nu te poţi juca aşa cum se cuvine de-a mama şi fiica. Ce fiică este ea? Nu, acesta este mai degrabă jocul „de-a viaţa matură”, pentru care, apropo, în „imperiul lui Bărbie” sunt prevăzute o mulţime de atribute: vile şi maşini, trăsură, piscine cu umbrele şi cu saltele, soţi şi amanţi...

- Dar în vechime fetele din familiile bogate se jucau cu astfel de păpuşi împodobite, care le reprezentau pe doamnele mondene, ar putea obiecta cineva.

- Da, cu o singură diferenţă: se jucau în acest mod un număr foarte mic de copii. Şi reproduceau în joc modele de comportament ale femeilor mature din cercul lor, adică era tot o repetiţie a vieţii reale, o pregătire pentru rolul de doamnă mondenă, iar nu de curtezană elegantă. Pentru ce se pregătesc fetele moderne jucându-se cu Bărbie? Oare mamele şi bunicile lor trăiesc în anturajul stelelor hollywoodiene sau chiar autohtone? Şi apoi te uimeşti de numărul mare de minore care se prostituează nu pentru o bucată de pâine, ci visând la o viaţă luxoasă!

In afară de aceasta, pentru fetele nobile petrecerile şi vizitele mondene nu erau doar distracţii. Exprimându-ne în limbajul modern, erau „relaţii publice”, „public relations”. Invârtindu-se în societatea mondenă, doamnele îşi ajutau rudele şi alţi protejaţi să întreţină contactele, nu rareori contribuind la avansarea lor în slujbă. Intr-un anumit sens, acesta era „lucrul” lor. Marea majoritate a femeilor nu mai trăieşte aşa, iar viaţa lui Bărbie este receptată de copii ca o trândăvie curată - fapt la care copilul va ţinti inconştient, transferând în realitate modelul unui joc pe roluri. Ce amestec au lecţiile, ajutorul prin casă, îngrijirea fratelui sau a surorii?

Nu mai vorbesc că aspectul exterior al omului este expresia fiinţei lui. Nu se poate să-ţi vopseşti părul în verde, să-ţi pui câte trei cercei în fiecare ureche, în nas, în buză şi cu toate acestea să fii un tânăr serios, care- nu iese din biblioteci şi filarmonici. Mai bine zis, poţi să încerci, însă cu siguranţă unul dintre cele două aspecte va birui. Cel mai curând va cumpăni componenta deviantă, întrucât iubitorilor de muzică clasică (şi, prin urmare, ai armoniei) le vor repugna profund lipsa armoniei şi urâţenia. Unora ca aceştia nici nu le va trece prin cap să facă pe punkiştii.

Astfel, şi aspectul exterior al lui Bărbie presupune o anumită linie de comportament. Nu uitaţi cu ce scop a fost creată cândva această păpuşă.

Alina, de 11 ani, a fost adusă la lecţii în teatrul nostru psihologic de păpuşi de mama ei, îngrijorată de faptul că în carnetul fiicei sunt numai note de doi şi în plus relaţiile ei cu părinţii, cu sora mai mică şi cu colegii de clasă sunt proaste.

Alina aducea la lecţie o grămadă de păpuşi Bărbie şi Ken, reprezentând o sălbatică cu părul roşu-violet şi urmând stăruitor intonaţia eroinelor desenelor animate occidentale şi a serialelor de televiziune. Nici celelalte personaje nu erau mai bune. Când Alina a reprezentat după decorul teatrului de păpuşi conflictele ei cu colegele de clasă sau cu sora ei aveai impresia că se ceartă nişte prostituate. Ele împărţeau „bărbaţii”, invidiau „târfele” străine şi nu pierdeau ocazia să-şi spună vreo prostie. De exemplu, Alina arăta scena împăcării celor două surori. Ele se certau din cauza rochiilor, iar Alina, după sarcina dată de noi, trebuia să le înveţe să trăiască prieteneşte.

Prima surioară: „Nu, de fapt nici rochia mea nu e rea, e la modă, e cumpărată dintr-un magazin scump. Dar a ta totuşi îmi place. Mi-o dai s-o port?”

Cea de-a doua (îi amintesc că se expune un exemplu de bună purtare!): „Ţi-o dau (printre dinţi). Când vei slăbi.”

Exterior, fetiţa era antipodul eroinei sale: adusă de spate, extrem de timidă, o „răţuşcă urâtă” tipică.

Jucării pentru „dezvoltarea sexuală”

Cu tema Bărbie se intersectează şi tema jucăriilor pentru aşa-numita „educare sexuală”, care au apărut în ultimul timp pe rafturi. Am în vedere păpuşile cu organe sexuale. Revistele pentru părinţi ne conving că sunt utile pentru „autoidentificarea sexuală a copilului”. Rămâne deschisă întrebarea: cum de atâtea secole la rând copiii se „autoidentificau” fără asemenea jucării ? Judecând după numărul copiilor în familiile străbunicilor noştri, „autoidentificarea” avea totuşi loc. Şi nu prost! Oricum, nu se întrezărea nici o catastrofă demografică.

Asemenea jucării sunt de fapt unul dintre primele inele din lanţul măsurilor destinate reducerii naşterilor. La elaborarea politicii mondiale antidemografice au participat mulţi psihologi occidentali şi psihiatri, au fost făcute multe experimente. Astfel, cea mai şocantă poză a anului, despre care vorbeam în capitolul „Cum să pregăteşti copilul pentru naşterea fratelui mai mic”, apărea nu întâmplător în Enciclopediile sexuale pentru copii. Efectul pe care trebuie să-l producă astfel de experimente este de mult timp cunoscut. Intr-adevăr, „jucăriile pentru dezvoltare sexuală” educă, dar nu un bun familist sau o persoană armonios dezvoltată, la care speră părinţii, crezând jurnalelor „progresiste”, ci exact opusul lor. Ne putem convinge de asta privind din nou la Occident, unde „s-a copt deja recolta” celor care „seamănă vânt”.

Dar aceasta nu este totul. Am văzut în vânzare băieţi la fel de naturalist reprezentaţi cu... fundiţe de fete pe capul tuns!

Iată o situaţie în piaţa de lângă metroul nostru.

- Pentru ce este fundiţa? se miră o femeie, privind această figură.

- De unde să ştiu? dă din umeri vânzătoarea. Probabil au încurcat-o la fabrică... la noi toate sunt aşa. Scoateţi fundiţa dacă nu vă place şi s-a rezolvat. De fapt jucăria este bună, originală... Eu i-am cumpărat-o nepotului meu.

Cum vi se pare o astfel de „dezvoltare a autoidentificării sexuale”?

Cele mai bune jucării sunt cele naturale

„Acestea sunt pietricelele, nisipul, conurile, beţele, bucăţile de stofă. Ele pot fi totul”, spune doctorul în ştiinţe psihologice Vera Abramenko, care şi-a dedicat mult timp din viaţă studierii felului în care influenţează jucăriile moderne psihicul copiilor. Ce poate fi maşina? Doar maşină. Este adevărat, dacă este un autocamion, atunci el poate deveni intr-adevăr şi un loc pentru păstrarea cubuleţelor, pătuţ pentru ursuleţ sau trăsură pentru călătorii şi altele. Ce poate fi o jucărie electronică cu patru butoane? Este evidentă uniformitatea monofuncţionalităţii: apasă pe buton şi gata.

Fiul meu mai mic, cu un an şi jumătate în urmă (avea atunci 11 ani), era pasionat de jocul cu... nasturi. A strâns în jur de cinci sute, îi cerea de la rude si cunoscuţi, dar nu ca să-i colecţioneze în saci. Erau cavaleri cunoscuţi, simpli soldaţi, orăşeni paşnici. Pentru fiecare (!) el a inventat o poveste şi apoi organiza pe covor cu prietenii, dar şi singur, lupte pasionante, alcătuia peripeţii captivante. Se mândrea foarte tare că astfel de jucării şi un astfel de joc nu are nimeni.

Menageria nocturnă

Adultul apreciază de obicei jucăriile în funcţie de reprezentările sale despre frumos, amuzant sau înfricoşător. Pe el nu-l sperie un tigru de pluş, chiar dacă acesta este copia unuia adevărat şi este aproape în mărime naturală. Acum sunt la modă animalele executate atât de realist, că aproape nu le poţi deosebi de cele adevărate. Multor părinţi le place asta. Şi mie îmi păreau până nu demult simpatice.

Dar vizitând un apartament în care o fiară mare privea la mine din toate părţile: de pe dulap, sofa, scăunel şi de pe noptiera pentru lenjerie şi urmărind fetiţa de 5 ani care suferea de enurezis, am înţeles deodată că o astfel de grădină zoologică este capabilă să genereze la copil o spaimă serioasă. Indeosebi noaptea.

Mama n-a crezut, dar a luat aminte. Peste câteva zile, ducându-se pe la ora unsprezece noaptea în camera fiicei şi dând puţin la o parte plapuma cu care se învelise Daşa până peste cap, a văzut ochii în care se cuibărise o teamă neprefacută.

- Ce e cu tine, Daşenka? s-a emoţionat mama.

Copilul a pus degetul la buze şi a şoptit abia auzit:

- Taci, te vor mânca. Ei numai ziua sunt jucării, iar noaptea sunt vii.

Desigur, asemenea fantezii pot apărea la copiii preşcolari impresionabili şi în privinţa celor mai tradiţionale jucării, dar gradul de realism al acestora este infinit mai mic.

Dulcele meu monstru

Şi mai periculos pentru psihicul copiilor este pasiunea pentru tot felul de monştri şi monstruleţi: cyborgi, troli şi aşa mai departe. Pe scurt, de toate acele personaje care pot fi denumite „monstru”. Chiar dacă ei nu sunt chiar aşa de înfricoşători, nu merită să ne lăsăm ademeniţi. Jucăria nu este doar un amuzament. Ea le dă copiilor chipuri clare, care se întipăresc în memorie şi de ele depinde în mare măsură formarea reprezentărilor lor morale şi a celor despre lume. Ce sentimente se înrădăcinează în sufletul copilului când el se ataşează de un monstru şi începe să-l iubească? Dar, dacă se va juca cu monstrul, aceasta se va întâmpla inevitabil - copiii se joacă doar cu jucăriile pe care le iubesc -, rezultă că el va începe să vadă în urâţenie ceva atrăgător, să vadă în rău, care la vârsta copilăriei se asociază temeinic cu noţiunea de „urât”, bine! In acest fel noţiunile de bine şi de rău vor fi diluate, nereuşind să se formeze.

Or, mintea copiilor este organizată în aşa fel, încât nu receptează semitonurile şi nuanţele. Sau, sau. Sau bun, sau rău. Sau se poate, sau nu se poate. Iar dacă astăzi se poate, iar mâine acelaşi lucru nu se poate, apar tulburarea, revolta, protestul, în profunzimea cărora se ascunde frica. Este de înţeles: lumea care îl înconjoară pe copil este complexă, deseori inaccesibilă; el are nevoie de orientări simple, clare, ca să se simtă în siguranţă. Apoi, când va creşte, va dobândi capacitatea de a deosebi nuanţele noţiunilor, ale calităţilor şi relaţiilor. Dar la început trebuie să punem baza. Pe un fundament şubred nu vei putea construi ceva durabil.

Tot mai des sunt aduşi la psihologi copii care nu sc pot adapta în colectivul celor de-o vârstă cu ei, care intră permanent în conflict şi nu rămân nici măcar în şcolile particulare cele mai scumpe, de unde sunt alungaţi. Nu de puţine ori se dovedeşte că micuţul nu este deloc agresiv din fire. Pur şi simplu, el îi imită pe eroii preferaţi ai filmelor lui, reproduce modele de purtare care sunt propuse peste tot în jocurile de calculator. Dar totul a început mult mai înainte, cu alegerea jucăriilor.

„Ce-i va învăţa pe copii un astfel de joc?”, întreabă psihologul Vera Abramenkova, arătându-mi mâna unui schelet. Când apeşi pe buton, scheletul, lucind din ochi, îşi strânge degetele în pumni şi pune pumnii în faţă, fiecare de mărimea capului lui.

Desigur, nu toţi copiii vor fi entuziasmaţi şi se vor grăbi să transforme cele văzute în viaţă. Dar unde este garanţia că copilul dumneavoastră nu se va afla în rândul celor cărora le va plăcea? Printre preşcolari şi şcolarii de vârstă mică sunt mulţi copii înclinaţi spre ostentativitate, care nimeresc uşor sub influenţă proastă, impulsivi şi descătuşaţi. Ei sunt în cazul dat cei mai vulnerabili.

Cei înfricoşători pot muşca

Există încă un pericol care îi paşte pe copiii care se joacă cu monştrii. Pentru prima dată m-am gândit la aceasta când a venit la noi în vizită un băieţel de 4 ani dintr-o familie ortodoxă, în care problema educaţiei se lua foarte în serios.

Fiica mea, care avea atunci 17 ani, a avut grijă de el cu plăcere toată seara, punându-i la dispoziţie toate jucăriile moi pe care i le dăruiseră ei cândva prietenii şi rudele.

Apoi cu mirare a povestit:

- Iţi închipui, Egor a luat în mâini doar jucăriile cu gura închisă. Iar pe cele ale căror dinţi se vedeau le refuza cu încăpăţânare.

I-am propus şi un dragon, un câine şi un dinozaur. „Nu, a spus hotărât, ăia cu dinţi muşcă.” Şi nu s-a jucat cu ele. Un copii ciudat...

Eu m-am mirat, dar apoi am înţeles că în faţa noastră avem un copil unic, nepătat de cultura de masă modernă. Străduindu -se să-l ferească pe copil de influenţele rele, părinţii au renunţat la televizor. La bunica sau în vizită, Egor se uita uneori la desene animate video, însă numai la cele autohtone, aşa că nu era deprins cu stilul occidental. Jucăriile erau selectate, de asemenea, foarte strict: nici un fel de „monstruleţi” şi „pokemoni”. La grădiniţă nu mergea, astfel că nu era nimic straniu în comportamentul lui. Dimpotrivă, copilul recepta lumea cum trebuie s-o recepteze un copil. Ce era înfricoşător îl speria, nu-l atrăgea. Urâţenia îi repugna.

El a reacţionat foarte normal. Animalul cu gura deschisă este periculos, el poate într-adevăr să muşte şi este mai bine să te ţii departe de el. Chiar şi de unul de jucărie. Cu toate acestea, Egor nu era fricos deloc, ci mai degrabă era curajos. In el a vorbit instinctul normal de autoconservare.

Instinctul de autoconservare se deteriorează la acei micuţi pe care îi atrage urâtul sau înfricoşătorul. Şi aceasta poate duce la consecinţe dezastruoase. De exemplu, crescând mai mari, ei pot fi atraşi de droguri, deşi înţeleg pe deplin pericolul lor, dar va funcţiona stereotipul însuşit în copilărie: ce este periculos îi va atrage, nu-i va ţine la distanţă.

De aceea, înainte să cumpăraţi o jucărie gândiţi-vă serios la încărcătura pedagogică şi psihologică pe care o poartă ea. Ce-1 va învăţa pe copil şi ce calităţi va trezi în el? Cu cine se va identifica fiul sau fiica dumneavoastră? Jucându-se cu jucării, copilul probează diferite roluri, pe care apoi le va încerca în viaţă. Aşa că haideţi să ne străduim să-i fie pe plac rolul omului bun, grijuliu, nobil.

TATIANA L. ŞIŞOVA

Probleme si dificultati in educarea copiilor. Indrumar pentru parinti; Editura Sophia

Cumpara cartea "Probleme si dificultati in educarea copiilor. Indrumar pentru parinti"