Când trebuie să refuzi o dorinţă, este la fel de important cum spui „nu”. Un „nu" desăvârşit este mult mai greu de acceptat decât un „da” cu anumite condiţii. „NU”, mai ales dacă este spus pe un ton sever şi nepăsător, poate aduce automat copilul (sau pe oricine altcineva) într-o stare de reactivitate. La nivelul creierului, reactivitatea poate include impulsul de a lupta, a fugi sau a îngheţa ori, în cazuri extreme, a leşina. Prin opoziţie, o afirmaţie pozitivă încurajatoare, chiar dacă nu permite comportamentul, activează circuitele de implicare socială, creierul devenind mai receptiv la ceea ce se petrece, predispunând către învăţare şi promovând conectarea eu ceilalţi.

Această strategie va fi diferită în funcţie de vârsta copilului. Unui copil de doi ani care cere să mai stea la bunica atunci când este momentul să plece, poţi spune: „Sigur că poţi să mai petreci timp cu buni. Acum trebuie să plecăm, dar buni se va bucura să ne vadă iar la ea acasă la sfârşit de săptămână.” Copilul va avea în continuare dificultăţi să accepte refuzul, însă îl ajuţi să înţeleagă că, deşi nu primeşte ceea ce îşi doreşte chiar în clipa aceea, va primi în curând un răspuns pozitiv. Cheia este să identifici şi să empatizezi cu sentimentul copilului (acela de a mai sta la buni), stimulând în tot acest timp structura şi abilitatea (subliniind nevoia de a pleca acum, dar amânând gratificarea dorinţei).

Când fiul nu se mai satură să se joace cu Locomotiva Thomas la magazinul de jucării şi nu vrea să-l aşeze înapoi pe raft pe Motorul Percy, astfel încât să puteţi pleca, îi poţi oferi un „da” condiţional. Poţi încerca să îi spui: „Ştiu. Hai să îl ducem pe micul Percy la vânzătoarea de acolo şi să o rugăm să aibă grijă de el până când revenim marţi pentru ora de poveşti.”

Cel mai probabil, vân/ătoarea îţi va face jocul şi întreaga situaţie de crize poate fi evitată. Mai mult, îţi vei învăţa copilul să îşi dezvolte perspectiva, să înţeleagă posibilităţile viitoare şi să îşi imagineze cum să creeze acţiuni viitoare care să împlinească nevoile de moment. Acestea sunt funcţii executive care, odată învăţate, pot deveni abilităţi utile toată viaţa. Practic, oferi îndrumare pentru dezvoltarea circuitelor prefrontale importante pentru inteligenţa emoţională şi socială.

Observă că nu vorbim aici despre cum să protejăm copiii de frustrări ori despre cum să le oferim tot ceea ce îşi doresc. Dimpotrivă, vorbim despre cum să îi ajutăm să înveţe cum să îşi tolereze dezamăgirile atunci când situaţia se desfăşoară inevitabil altfel decât îşi doresc ei. Nu obţin ceea ce doresc pe moment, dar îi sprijini să îşi gestioneze dezamăgirea. Ii ajuţi să îşi dezvolte rezitenţa care îi va ajuta de fiecare dată când vor auzi „nu” în faţa lor. Le deschizi orizontul de toleranţă atunci când nu obţin ceea ce doresc şi le dai ocazia să exerseze amânarea gratificării. Astfel, îţi creşti copilul la un mod care îl ajută să îşi dezvolte toate aceste funcţii prefrontale. Disciplina nu va mai da copilului sentimentul că este pur şi simplu reprimat, el va afla acum, din experienţe concrete alături de tine, că limitele pe care le impui înseamnă, de multe ori, deprinderi de noi abilităţi şi simulări de comportamente în situaţii viitoare, nu constrângere şi respingere.

Această strategie este eficientă chiar şi în cazul copiilor mai mari (şi chiar şi al adulţilor). Niciunuia dintre noi nu ne place să ni se spună pur şi simplu „nu" atunci când ne dorim ceva şi, în funcţie de cum a decurs situaţia, un „nu” ne poate încerca limitele. Aşadar, în locul unui refuz categoric, putem spune: „Avem nişte zile pline astăzi şi mâine, dar, da, hai să invităm prietenul tău la noi vineri şi atunci o să puteţi petrece mai mult timp împreună.” Este o perspectivă mult mai uşor de acceptat şi oferă copilului exerciţiu în gestionarea dezamăgirilor, cât şi în amânarea gratificării.

Să spunem, de exemplu, că prietenele fiicei tale în vârstă de nouă ani merg la un concert pentru a vedea noua senzaţie a muzicii pop care, după părerea ta, reprezintă tot ceea ce nu îţi doreşti ca fiica ta să imite. Indiferent de cum îi vei da vestea, nu se v a bucura prea tare când va auzi că nu merge la concert. Dar poţi măcar reduce reacţiile dramatice printr-o atitudine proactivă şi dacă anticipezi cum va decurge situaţia.

Ai putea, de exemplu, cere fiicei tale vă îţi spună care sunt concertele viitoare la care i-ar plăcea să meargă şi să te oferi să o duci la film cu o prietenă de-a ei. până !a următorul eveniment muzical. Dacă vrei să depui şi mai mult efort, ai putea căuta pe internet un alt concert la care ar putea ti interesată să participe în viitorul apropiat.

Acordă atenţie tonului pe care îl foloseşti. Mai ales dacă trebuie să refuzi copilului ceva ce îşi doreşte foarte tare. este foarte important să nu pară că afişezi superioritate ori încăpăţânare în părerile tale. Din nou, nu spunem că mulţumită acestei strategii situaţia va fi neapărat uşoară, iar copilul nu se va mai simţi furios, rănit şi neînţeles. Dar prezentarea unui oarecare „da" condiţional, în loc să spui pur şi simplu: „Nu, nu mergi la concert”, măcar va reduce reactivitatea şi va arăta copilului că dorinţele sale sunt importante pentru tine.

Desigur, vor exista şi situaţii în care va trebuie să oferi un îngrozitor refuz categoric. Dar, în cele mai multe cazuri, putem găsi modalităţi de a^evita să ne refuzăm copiii fără să le oferim, totuşi, un „da” cât de mic. Până la urmă, ceea ce îşi doresc este. de multe ori, acelaşi lucru pe care ni-l dorim şi noi pentru ei, doar că în momente diferite.

Poate vor să le mai citim o poveste sau să se mai joace cu prietenii sau să mănânce îngheţată sau să se joace la computer. Acestea sunt toate activităţi de care şi noi vrem ca ei să se bucure şi, de aceea, putem cu uşurinţă să găsim un moment alternativ în care pot avea loc.

Negocierea este foarte importantă în interacţiunile dintre părinţi şi copii. Şi devine din ce în ce mai importantă pe măsură ce aceştia cresc. Când copilul în vârstă de zece ani vrea să stea treaz până mai târziu, iar tu spui „nu" şi el îţi atrage atenţia că a doua zi este duminică şi promite să doarmă o oră mai mult decât de obicei, poate este un moment potrivit să îţi reconsideri poziţia. Desigur, sunt şi aspecte care nu pot fi negociate: „îmi pare său, dar nu îţi poţi pune surioara în uscătorul de rufe nici măcar dacă bagi şi perne înăuntru." Compromisurile nu sunt un semn de slăbiciune, ci o dovadă de respect faţă de copil şi faţă de dorinţele sale. In plus, ii oferi posibillitatea unor procese de gândire complexe, care îi dezvoltă abilitatea de a ţine cont nu doar de ceea ce doreşte ei. ci şi de ce isi doresc ceilalţi, pentru ca apoi să elaboreze argumente solide în baza acestor date. Este mult mai eficient pe termen lung decât să spui ..nu” fară să iei în considerare nici un fel de opţiune alternativă.

DANIEL J. SIEGEL

TINA PAYNE BRYSON

Fragment din cartea "Inteligenta parentala", Editura Povesti de papadie

Cumpara cartea "Inteligenta parentala"

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: