Fiecare început de an bisericesc aduce cu sine şi începutul de an şcolar. Aşa va fi fost de la început, pe când normalitatea era o stare legată de împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare început de an şcolar mi-aduce un nod de emoţie în gât, adânc de amintire chemând din inima mea chipuri şi locuri, oameni vii, deşi parte din ei s-au stins deja demult, prea demult. Niciodată nu am socotit şcoala o clădire, nici măcar când mi-am făurit cartiere de lut pe câmpul din faţa blocului. Şi acum cred, ca în prima zi de şcoală, că este o împărăţie. Dintâi cu zâne şi domniţe şi mici voievozi, apoi cu ape şi continente uluitoare, atârnate de pereţi. Cheile din cuvinte şi volutele din cifre, camaraderia cu bunii mei colegi, pâinea împărţită cu ei şi porumbeii, joaca din curtea şcolii şi hărmălaia din pauze ori după ore îmi umplu cerul amintirii.
Nu. Nu aveam biserica aproape, crescând într- un cartier muncitoresc absolut, dar când intram în prima clasă văzusem deja Putna, iar duminica alergam spre Şcheii Braşovului, la umbra unui cimitir ce-mi va înghiţi cei mai adevăraţi oameni din viaţă. Urcam pe culmea Tâmpei şi descopeream locurile istoriei creştine a stirpei mele şi, dacă eram cuminte, ajungeam dinspre seară La Teatrul Muzical ori la Teatrul Dramatic...
O altă şcoală. Unde oamenii maturi mă socoteau de-al lor, admirator al rostirii, bucuros de zâmbet şi cordialitate cu zeii ce populau scena. Eram surprins să-i văd cum urcă în autobuz cu noi, să-i descopăr la coadă prin piaţă sau plimbându-se agale printre blocuri. Ei m-au învăţat să vorbesc limpede şi tot ei mi-au dovedit că Dumnezeu poate locui la bloc, că nu-L deranjează vecinătatea cu oamenii simpli. N-am dormit o noapte după ce am văzut prima oară Crai Nou, opereta lui Ciprian Porumbescu, iar după ce i-am ascultat pe actori pe scenă, m-am ruşinat să mai fac dezacorduri. Limba română crescuse în mine ca un zâmbet de înger.
Nu m-am rugat niciodată să iau note bune. Am căutat să nu-l fac de ruşine pe tata, frizerul unui cartier cât un oraş, sau pe mama, prietena tuturor mamelor cu copiii flămânzi. Cine mă crede dacă spun că mă simţeam cu ei onorat ca un preşedinte de stat ori star de cinema, bine face. Am simţit mereu onoarea de a fi fiul părinţilor mei, elev silitor la cea mai de preţ şcoală ce am urmat: familia mea.
Şi în ochii tuturor fetelor din cartier vedeam lumina din ochii surorii mele, şcoala mea de frăţietate absolută. Aici e taina întreagă a întregului creştinism ce mi-a cuprins inima ca un incendiu, care a ars în mine zgura jumătăţilor de măsură. Şi m-a umplut de bucuria înscrierii la şcoala Mântuitorului Hristos.
De ce scriu toate acestea? Ca să înţelegeţi. In creştinism nu există pedigree duhovnicesc, Hristos purtând de grijă fiecăruia dintre noi întru mântuire. Bucuria trăirii tainei Bisericii e dată de trăirea în bucurie a vieţii, a fiecărui segment de viaţă. Hristos nu admite îngâmfări ieftine şi nici ifose mediocre. La Crucea Lui este chemat tot sufletul, fiecare experienţă culturală putând fi convertită în strălucitoarea prietenie cu Hristos. Văd tot mai des lecţii de creştinism afişate pe bloguri şi bârfite prin colţuri de comunităţi virtuale au ba. Deşteptăciuni de conjunctură ne opresc să fim înţelepţi cu adevărat.
Este o corigentă perpetuata prin lipsă de bucurie, de cordialitate cu celalalt care nu vine din aceeaşi direcţie din care vii tu ocrotitule, dar merge în direcţia bună. De la care
tu te abaţi uneori.
E o taină a te lăsa şcolit de Iisus. El are mereu cate o notă maximă de acordat.
Parintele Constantin Necula
Fragment din cartea "Duminici in dar, Predici si ganduri", Editura Agnos
Cumpara cartea "Duminici in dar, Predici si ganduri"
-
Inceputul anului scolar
Publicat in : Editoriale -
Invatamantul, intre traditie si modernitate
Publicat in : Editoriale -
Inceput de an la scoala mantuirii
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.