Societatea în care trăim promovează la greu, din păcate, minciuna, invidia, ura, mândria. Numai dacă aruncăm o privire pe rețelele de socializare vom vedea că fiecare se dă mai important decât ceilalți. În societatea de astăzi, în care hedonismul și utilitarismul tind să devină, pentru mulți, principii de viață, a vorbi despre smerenie poate părea, dacă nu absurd, cel puțin desuet. Și totuși, din învățătura Bisericii Ortodoxe aflăm că aceasta este calea care ni se propune pentru înaintarea noastră către Dumnezeu. Așa că este foarte greu ca într-o astfel de lume să vorbești despre smerenie. Și, totuși, astăzi vom încerca să vorbim despre smerenie, dar nu oricum, ci despre smerenia lui Pavel, cel mai mare Apostol al lui Hristos.
Vom încerca să stabilim care sunt cele trei elemente esențiale în cultivarea smereniei și anume: ascultarea totală de Dumnezeu, ceea ce presupune tăierea voii proprii; dependența totală față de Dumnezeu și cunoașterea de sine.
1. Ascultarea totală de Dumnezeu sau tăierea voii înseamnă - așa cum explică părintele Rafail Noica - nu tăierea oricărei voi, ca și cum ar trebui să ne desființăm ca persoane, ci „tăierea voii pătimașe”, adică a poftelor și chiar a gândurilor păcătoase. Adevărata convertire lăuntrică, începe prin răstignirea voii proprii, prin renunțarea la tot ceea ce este vătămător sufletului pentru a putea voi și lucra potrivit lui Dumnezeu. Aceasta presupune încredințarea totală în mâinile lui Dumnezeu și căutarea voii Lui. Tăierea voii este, întâi de toate, un mod de asumare a ascultării, de renunțare la sine și de urmare a lui Hristos; într-un cuvânt predarea întru totul lui Hristos. Interpretând cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34), Sfântul Grigorie de Nyssa ne arată ce înseamnă urmarea lui Hristos și lepădarea de sine. A urma lui Hristos înseamnă a găsi Calea și a rămâne pe ea. Cel care nu cunoaște însă Calea nu o poate afla decât urmând celui care îl călăuzește.
Ca să putem cunoaște însă voia Domnului este nevoie, după cuvântul părintelui Rafail, de cultivarea „auzului duhovnicesc”, cu alte cuvinte, de educarea simțurilor duhovnicești pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu.
Desigur, întrebarea firească rămâne: cum știm dacă facem voia lui Dumnezeu? Răspunsul este unul relativ simplu - dacă simțim în noi roadele prezenței harului dumnezeiesc, și anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22-23). Lucrul acesta reiese și din cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, care zice: „Cel ce împlinește voia lui Dumnezeu e mulțumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veselește harul Domnului. Dar cel nemulțumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să știe că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulțumirea față de Dumnezeu”.
2. Dependența totală de Dumnezeu înseamnă a recunoaște că ai nevoie de El și să te lași condus de El pentru a trăi o viață împlinită și a te baza pe El în toate aspectele vieții tale, lăsând la o parte încrederea în sine sau în alte persoane. Este o legătură strânsă cu El, din care îți extragi „energia spirituală” și din care îți tragi puterea și direcția. Recunoașterea nevoii permanente de Dumnezeu înseamnă să înțelegi că nu te poți descurca singur și că ai nevoie de El pentru un progres spiritual și pentru a ajunge la desăvârșirea duhovnicească. Iată ce ne îndeamnă Pavel, în această privință: „Și să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credința în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinței.” (Filipeni 2, 9)
3. Cunoașterea de sine înseamnă să te consideri permanent cel mai mic, cel mai păcătos și nicidecum un mare virtuos, să îți cunoști neputințele tale cu care te lupți permanent. Fiecare om are o luptă, nimeni nu scapă de încercări și ispite. „Dumnezeul nostru este și foc mistuitor.” (Evrei 12, 29) Mare lucru este ca omul să se cunoască pe sine. Ce înseamnă aceasta? Adică să ne cunoaștem nimicnicia, slăbiciunile, neputințele și ne-iscusințele. De ce? Pentru că numai astfel ne vom da seama că noi nu suntem în stare sau nu suntem vrednici de slujba pe care o avem, de prietenii pe care îi avem, de darurile pe care le avem. Un om care aleargă toată viața după funcții, grade, titluri, ranguri nu se cunoaște pe sine și, mai mult, nu le va avea niciodată. Cel ce se cunoaște pe sine nu ia aminte la greșelile și păcatele altora, ci se uită la ale sale, căindu-se necontenit pentru ele; el cugetă la sine și se mustră pe sine.
Dar să revenim la Pavel, cel mai mare mărturisitor al lui Hristos, cel mai mare dintre ucenicii Lui. „Când spui Pavel, spui toată Mediterana”, afirma cu patos Petre Țuțea. Unde vedem smerenia lui Pavel? În Noul Testament, atunci când se consideră cel mai mic dintre apostoli, atunci când se consideră cel mai mic dintre toți sfinții și atunci când se consideră cel mai păcătos dintre toți oamenii. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12) Iată smerenia sinceră a lui Pavel: „Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Corinteni 15, 9) Iată adâncimea duhovnicească la care ajunsese apostolul Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20)
Așadar, să încercăm cu ajutorul lui Dumnezeu și pe cât putem fiecare dintre noi să practicăm smerenia, calea sigură spre creștere spirituală, spre desăvârșirea duhovnicească, spre mântuirea sufletului. Amin.
Doamne, ajută!
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Sfantul Apostol Pavel
Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole -
Sfantul Apostol Pavel, cel mai mare teolog al Bisericii
Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.