Literatura monahală timpurie invocă în mod constant trei resurse pe care monahii se pot baza în lupta împotriva gândurilor viclene, care vor reprezenta subiectele următoarelor trei capitole: Scriptura, frica de Dumnezeu şi rugăciunea. Monahii erau învăţaţi să practice aceste discipline cognitive şi să apeleze la ele în situaţii de ispitire, pentru evitarea săvârşirii unei fapte păcătoase sau, pur şi simplu, pentru evitarea consimţirii la o ispită diavolească.

Rolul central al Scripturii şi al fricii de Dumnezeu în lupta cognitivă este evidenţiat în prezentarea de către Sfântul Ioan Casian a sutaşului „duhovnicesc" (din Mt. 8,9) ca model pentru acceptarea gândurilor bune şi respingerea celor rele. Acest ostaş credincios foloseşte „pavăza credinţei" pentru a nimici „săgeţile arzătoare ale poftei" prin „frica de Judecata viitoare" şi „sabia Duhului", adică Scriptura48. Aceste arme gemene - Scriptura şi frica de Dumnezeu - sunt frecvent menţionate în sursele pahomiene şi în alte surse cenobitice timpurii. Intr-un îndemn pentru supunerea faţă de întâistătătorii care se îngrijesc de suflete, Horsiesius recomandă „frica de Dumnezeu", citând Efeseni 6,16-17, precum Casian: „Luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu"49. în mod asemănător, pentru Teodor, păzirea cu trezvie a gândurilor se realizează cu ajutorul Scripturii şi a fricii de Dumnezeu: „Dacă nu [priveghem] tot timpul prin vorbirea noastră din Sfintele Scripturi, vrăjmaşul va lua de la noi frica de Domnul şi, în schimb, ne va face să ne temem de el"50. Iar tânărul Shenouda
Ie prezenta ca mecanisme pentru curăţirea inimii în scrisoarea sa deschisă adresată koinoniei Mănăstirii Albe: „Vai de mine şi vai de tine, pentru că, în păcatele noastre şi în întinările noastre, nu ne-am spălat inima prin frica lui Dumnezeu şi prin scrierile Scripturilor"51.

Rugăciunea, ca şi Scriptura şi frica de Dumnezeu, este adesea recomandată monahilor ca strategie pentru biruirea gândurilor şi a ispitelor viclene. Evagrie oferă singura definiţie explicită a rugăciunii în sursele monahale: vorbirea minţii cu Dumnezeu52. Recitarea Scripturii, mai ales atunci când versetul este direct adresat lui Dumnezeu, este astfel o formă de rugăciune. O altă trăsătură importantă a rugăciunii este îndreptarea sinelui spre Dumnezeu53. Ambele aspecte se găsesc în următoarea învăţătură a lui Pahomie54:

Când un gând vă asupreşte, nu vă descurajaţi, ci înduraţi-l cu vitejie, spunând: „înconjurând m-au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei" (Ps. 117,11).

Ajutorul lui Dumnezeu va veni la voi imediat şi le veţi îndepărta în afara voastră şi curajul vă va înconjura şi slava lui Dumnezeu va merge împreună cu voi; şi vă veţi sătura după voia sufletului vostru.

Această rugăciune citează versetul din Psalmii şi invocarea „Domnului", ducând la întărire şi sprijin divin. Mai târziu, în aceeaşi învăţătură, Pahomie descrie rugăciunea ca o întoarcere la Dumnezeu, în sensul unei cereri de ajutor: „Când alerg la Dumnezeu cu lacrimi, smerenie, postiri şi privegheri, atunci duşmanul slăbeşte înaintea mea, precum şi toate duhurile sale; curajul lui Dumnezeu a venit la mine şi, imediat, am simţit ajutorul lui Dumnezeu"55. In capitolul 5 vom explora alte „scenarii" de rugăciune, inclusiv non- biblice, pentru căutarea ajutorului împotriva ispitei.

Disciplinele cognitive ale Scripturii, fricii de Dumnezeu şi rugăciunii reflectă tradiţia filosofică clasică a exerciţiilor spirituale, pe care Pierre Hadot le defineşte drept practici care conduc la „transformarea viziunii noastre asupra lumii şi la o metamorfoză a personalităţii noastre"56. Exerciţiile filosofice se bazau, de obicei, pe învăţătura specifică a unei anumite şcoli. De exemplu, stoicul Epictet îi învăţa pe discipolii săi că ar trebui să se preocupe de întrebări morale numai în situaţiile aflate sub controlul lor.

Aceasta a dus la adoptarea unei noi atitudini sau dispoziţii la care meditau constant şi pe care o aveau mereu la îndemână procheiron, cerându-le atenţia (prosoche): „Trezvia şi prezenţa continuă de spirit, conştiinţa de sine care nu doarme niciodată şi încordarea neîncetată a duhului"57. De exemplu, stoicul Musonius îi sfătuia pe discipolii săi să identifice diferite atribute personale, cum ar fi puterea şi frumuseţea, care nu se aflau sub controlul lor şi, prin urmare, nu ar trebui să le provoace stres emoţional58. Această meditaţie regulată forma o dispoziţie care asigura un comportament adecvat în situaţii de pierderi inevitabile intense, cum ar fi evitarea suferinţei excesive la moartea unui membru al familiei.

Michel Foucault, bazându-se pe lucrarea lui Hadot, a introdus conceptul de „tehnologii ale sinelui", care „permit indivizilor să efectueze prin mijloace proprii sau cu ajutorul altora un anumit număr de operaţiuni asupra propriilor trupuri şi suflete, gânduri, comportamente şi moduri de a fi, pentru a se transforma astfel încât să atingă o anumită stare de fericire, curăţie, înţelepciune, desăvârşire sau nemurire"59. Tehnologiile sinelui s-au dovedit a fi extrem de utile pentru interpretarea culturii monastice, aşa cum a demonstrat studiul de acum clasic al lui Talal Asad despre comunităţile medievale60. Mai recent, Brouria Bitton-Ashkelony a explorat modul în care rugăciunea în mănăstirile din Gaza Antichităţii târzii funcţiona ca un „exerciţiu spiritual" şi „tehnologie a sinelui"61. Sunt de acord cu identificarea ei şi mai sugerez că rugăciunea, Scriptura şi frica de Dumnezeu au afinităţi puternice cu ceea ce antropologii cognitivi aa numit „tehnologii ale imaginaţiei", şi anume „mijloace sociale şi materiale" prin care indivizii „îşi aduc aminte ceea ce nu este în intregime prezent simţurilor"62. De exemplu, monahii foloseau Scriptura pentru a-şi imagina că Dumnezeu le vorbea direct; ei credeau câ gândurile şi acţiunile lor tainice se aflau sub cercetarea imediată a lui Dumnezeu şi a altora şi contemplau măreţia creaţiei lui Dumnezeu în timpul rugăciunii, pentru a uşura ispita demonică.

In general, Scriptura, frica de Dumnezeu şi rugăciunea alcătuiesc un set de practici asemănătoare pe care eu le numesc „discipline cognitive", care dezvoltă capacităţile mentale, emoţionale şi imaginative ale monahilor şi îi ajută să înveţe noua teorie a minţii. Disciplinele cognitive implicau noi învăţături şi atitudini care nu erau recepţionate pasiv, ci erau învăţate în mod activ prin exerciţii ale minţii şi trupului. Ele erau, de asemenea, întărite prin structuri instituţionale monastice, cum ar fi instruirea literară şi disciplina, inclusiv pedeapsa trupească. Intr-adevăr, disciplinele cognitive antrenau minţi întrupate, iar importanţa trupului este evidentă în astfel de practici, precum întinderea mâinilor la rugăciune în timpul privegherii pentru a rămâne treaz şi a menţine concentrarea. Ca „lucrare a inimii", ele constituie un element-cheie al ascetismului practicat alături şi în legătură cu renunţările fizice. Scopul disciplinelor cognitive era acela de a atinge o dispoziţie durabilă: având Scriptura scrisă în inimă, acţionând cu frica lui Dumnezeu, rugându-se într-o stare de luare-aminte.

Ca discipline cognitive, Scriptura, frica de Dumnezeu şi rugăciunea erau practicate în mod regulat, desfăşurate strategic şi constituiau stări permanente ale minţilor şi trupurilor ucenicilor cu experienţă. In această ultimă capacitate, ele sunt un exemplu a ceea ce Tanya Luhrmann numeşte metakinesis: „stările minţii şi ale trupului care sunt identificate în cadrul grupului ca mod de recunoaştere a prezenţei personale a lui Dumnezeu în viaţa voastră şi care sunt experimentate subiectiv şi idiosincratic. Aceste stări sau fenomene sunt identificate lexical, iar, pe de altă parte, procesul de învăţare a acestor experienţe nu poate fi despărţit cu totul de procesul de învăţare a cuvintelor pentru a le descrie"63.

Folosirea constantă a expresiilor biblice face astfel ca Scriptura să fie „înscrisă pe inimă"; contemplarea Judecăţii divine duce la o atitudine generală de frică de Dumnezeu, iar aducerea de mulţumire lui Dumnezeu în rugăciune dă naştere la percepţie. In următoarele trei capitole explorăm aceste discipline cognitive la lucru, examinând practicile constitutive şi mijloacele prin care acestea sunt încorporate permanent în minţile şi trupurile monahilor.

Paul C. Dilley

Fragment din cartea "Manastirile si viata duhovniceasca in antichitatea tarzie. Cunoastere si practica. Studii 28", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Manastirile si viata duhovniceasca in antichitatea tarzie. Cunoastere si practica."

Note:
48 Casian, Inst. Coen. 7: 5. Intr-o epistolă scrisă de la mănăstirea sa din Betleem, Fericitul Ieronim îi sugera Sfântului Paulin de Nola să-i devină ucenic, lăsând să se înţeleagă că legătura lor epistolară înflăcărată este determinată de „frica de Dumnezeu şi de studiul Scripturilor dumnezeieşti" (Ier., Ep. 53:1, Labourt: 8).
49 Hors., Test. 19 (Boon: 121).
50 V. Pach. SBo 186 (CSCO 107:169); cuvintele care apar între paranteze sunt traducerile corecturilor mele asupra textului bohairic. Voi discuta numeroase alte pasaje pahomiene care invocă Scriptura şi frica de Dumnezeu în contextul gândurilor viclene, în capitolele trei şi, respectiv, patru.
51 Shenouda, Canoane 1 (CSCO 42:199).
52 Evagr. Pont., Or. 3.
53 Pentru o discuţie în jurul teoriilor lui Origen şi Evagrie despre rugăciune, inclusiv contextul lor greco-roman, a se vedea Bitton-Ashkelony, 2011, pp. 296-300.
54 Pah., Instr. 1: 9 (CSCO 159: 2).
55 Pah., Instr. 1:11 (CSCO 159: 3).
56 Hadot, 1995, p. 82. De reţinut, în contextul monastic, şi definiţia utilă ca „eforturi interioare ale gândului şi voinţei" (Bitton-Ashkelony, 2003, p. 200).
57 A se vedea Hadot 1995, p. 84. Richard Sorabji le numeşte „exerciţii cognitive" şi oferă o expunere atentă a lor (Sorabji, 2000, pp. 211-252).
58 Musonius, Frag. 6.
59 Foucault, 1998, p. 18.
60 Asad, 1993; cf. noţiunii „acte disciplinare" din Mahmood, 2005. In antropologia monahismului ucrainean contemporan, Vlaud Naumescu înţelege „tehnologiile" atât în sensul tehnicilor trupeşti maussiene, cât şi al tehnologiilor foucaultiene ale sinelui (Naumescu, 2012).
61 Bitton-Ashkelony, 2003. După cum ea observă, o serie de alte practici monahale ar putea fi luate în considerare în această categorie, cum ar fi atenţia faţă de sine, paza inimii şi stăpânirea de sine (Bitton-Ashkelony, 2003, pp. 200-201). Intr-adevăr, Scriptura, frica de Dumnezeu şi rugăciunea sunt legate de aceste practici.
62 Sneath, Holbraad şi Pedersen, 2009, p. 6. Ei propun o trecere de la viziunea tradiţională a psihologiei dezvoltării, potrivit căreia imaginaţia este un domeniu special al copilăriei şi al fanteziei: „Mai degrabă decât o formă specială de cunoaştere (fără să mai punem la socoteală şi iluzorie), avem de-a face cu o capacitate implicată în orice, de la percepţia de bază a obiectelor la angajamentul nostru cu cunoştinţe complet imateriale" (p. 12). A se vedea, de asemenea, înţelegerea lui Naumescu cu privire la modul în care practicile disciplinare „permit monahilor să «simtă divinul» şi să-l facă real în viaţa lor" (Naumescu, 2012, p. 229).
63 Luhrmann, 2004, p. 522. Ea identifică „îndrăgostirea de Iisus" şi „pacea lui Dumnezeu" ca stări metakineticem Horizon Christian Fellowshvp of Southern California.

• Frica de Dumnezeu si gandul la Judecata
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Credinta
• Frica de Dumnezeu - Sfantul Serghie Meciov
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: