Despre frica de Dumnezeu - al doilea cuvânt de învăţătură

Avem nevoie să învăţăm iubirea de Dumnezeu, iar prin Dumnezeu şi iubirea de aproapele, pentru că numai această dragoste este creştinească. Iar pentru asta trebuie să începem cu frica de Dumnezeu. Dacă credinţa începe cu pocăinţa, calea către dragoste trece prin frica de Dumnezeu. Dacă vrei să ajungi la limanul dragostei, ia-ţi drept cârmaci frica de Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi. Pocăinţa este corabia, frica este cârmaciul, iar dragostea este limanul dumnezeiesc. Frica ne urcă pe corabia pocăinţei, ne trece marea cea puturoasă a vieţii şi ne călăuzeş te la limanul dumnezeiesc, care este dragostea.

Sufletele noastre sunt murdărite, şi de aceea nu are înrâurire asupra lor frica de Dumnezeu. Despre asta vorbeşte Fericitul Diadoh, făcând următoarea comparaţie: „Rănile trupeşti, dacă nu sunt curăţate şi oblojite cum se cuvine, nu simt nici un folos de la doctoriile puse pe ele de către doctori; iar când sunt curăţate, atunci simt lucrarea binefăcătoare a doctoriilor şi prin aceasta ajung la tămăduirea desăvârşită: şi sufletul, atâta timp cât rămâne în lenevire şi e acoperit de lepra iubirii de plăceri, nu poate simţi frica de Dumnezeu, chiar de l-ar bate cineva la cap tot timpul cu înfricoşătoarea şi nemitarnica judecată dumnezeiască, iar când începe să se curăţească prin lucrarea deplinei luări aminte de sineşi, abia atunci începe să simtă ca pe o doctorie dătătoare de viaţă frica de Dumnezeu, care o arde ca într-un foc prin lucrarea mustrărilor, şi astfel, curăţindu-se puţin câte puţin, ajunge în cele din urmă la curăţirea desăvârşită”.

Aşadar, nu simţim frica de Dumnezeu datorită leprei păcatului, nu fiindcă ea nu ne-ar sta în fire. Pentru a o simţi cât de puţin, trebuie să luăm măsuri în vederea curăţirii sufletului.

Dacă mergem către dragoste prin frica de Dumnezeu, asta e pentru că „înmulţirea fricii de Dumnezeu e începutul dragostei”, după cum spune Ioan Scărarul. Frica de Dumnezeu ca frică „începătoare”, necurată, nedesăvârşită, ca frică a robului în faţa pedepsei - tocmai această frică ne este de folos şi de trebuinţă, pentru că ea îl fereşte la început pe om de păcat. Dacă mergem după răsplată, ne aflăm în starea năimitului - şi aceasta ne este de folos, întrucât ne dă imbold să facem binele. Iar a treia treaptă e frica fiului. Aici nu mai e vorba nici de pedepse, nici de răsplăţi, ci de bucuria împărtăşirii cu Tatăl, de săvârşirea binelui în numele fricii că poţi rămâne lipsit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu - şi aceasta este dragostea cea desăvârşită.

Cum lucrează în noi frica de Dumnezeu?

Trebuie să mergem pe calea fricii începătorilor, a fricii robului. Credinţa noastră este o credinţă a pocăinţei. După ce am crezut în Domnul, trebuie să ne pocăim neîntârziat, fiindcă Hristos este curat, iar noi suntem plini de păcate. Aşadar, din necuraţi trebuie să ne facem curaţi, din muritori - nemuritori, din stricăciosi - nestricăciosi.

Dar pentru a ne curaţi, trebuie să ne vedem murdăria; pentru a ne pocăi, trebuie să ne cunoaştem păcatele. „Pătrunzând prin fereastră în casă, raza soarelui luminează în ea toate, aşa încât se vede până şi cel mai mărunt fir de praf care pluteşte în văzduh: în chip asemănător, când frica Domnului pătrunde în inimă îi arată toate păcatele ei”.

Frica de Dumnezeu ne arată cu adevărat păcatele noastre, aruncând lumină până şi în acele unghere ale sufletului în care de obicei nici nu ne uităm. Inainte de examen, elevul, începând pentru ultima dată să parcurgă paginile manualului, vede ce ştie şi ce nu ştie: şi păcătosul îsi aminteşte înaintea fetei Celui Preaînalt că va veni un ceas când se va înfatisa înaintea Tronului Domnului şi se va arăta nu în veşmântul nestricăciunii, pe care i-a dat-o Dumnezeu la botez, ci în haina tesută din lucrurile lui cele viclene.

Aşadar, este oare frica de Dumnezeu un mijloc eficace de curăţire a sufletului, sau despre ea Biserica vorbea doar pentru a-i ţine pe oameni „din scurt”? Nu, avem într-adevăr neapărată nevoie de ea, pentru că trebuie vi ne vedem păcatele - fără asta nu putem să ne mânruim. Frica de Dumnezeu îi arată omului păcatele lui.

Mai mult: frica de Dumnezeu şi dezrădăcinează păcatul. „Frica Domnului dezrădăcinează din suflet toate vicleniile şi păcatele, iar cine nu se teme de Dumnezeu cade în multe rele”. Aşa vorbea despre frica de Dumnezeu Antonie cel Mare - pe care l-am putea numi, fără să greşim, chiar „cel Uriaş”, dacă ţinem seama de asprimea luptei lui cu propria fire trupească pătimaşă. Şi în această luptă el n-a găsit o armă mai puternică decât frica de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu nu numai că-i arată sufletului păcatele lui şi le dezrădăcinează, ci îl şi apără pe om. Dacă omul păzeşte în sine frica de Dumnezeu, şi frica de Dumnezeu îl păzeşte pe el. „Frica de Dumnezeu îl păzeşte pe om şi îl ocroteşte până ce va lepăda trupul său, precum este scris: pentru frica Ta, Doamne, în pântece am luat, dureri de facere am avut şi am născut duhul mântuirii Tale (Is. 26, 18).

In Taina mirungerii, care se săvârşeşte în urma botezului, Biserica se roagă: „Păzeşte-l pe dânsul (pe cel botezat - n.a.) întru sfinţenia Ta. Intăreşte-l în credinţa ortodoxă. Izbăveşte-l de cel rău şi de toate uneltirile lui, şi păzeşte sufletul lui în frica Ta cea mântuitoare, în curăţire şi în dreptate, ca, în tot lucrul şi cuvântul bineplăcând Ţie, să se facă fiu şi moştenitor cereştii Tale împărăţii”. Omul tocmai a primit veşmântul nestricăciunii, însă are nevoie şi de pavăză, şi de sprijin ca să păzească această haină. Şi drept scut îi slujeşte tocmai frica de Dumnezeu.

Avva Dorothei spune că „frica de început este proprie stării noastre sufleteşti; ea apără sufletul de tot răul aşa cum lacul apără arama, pentru că s-a zis: frica Domnului abate pe tot omul de la rău (Pilde 15, 27)”. Ca atare, nu este deloc cazul să avem o atitudine atât de uşuratică în ce priveşte frica de Dumnezeu şi să zicem că au trecut vremurile iobăgiei şi sclavagismului. Aici nu este vorba aici de sclavie, nici de iobăgie, ci de o şcoală prin care trebuie să trecem şi în afara căreia - precum dau mărturie toţi cei ce au „absolvit” această şcoală - nu putem ajunge la dragostea desăvârşită.

Frica de Dumnezeu păzeşte sufletul de orice rău. Dacă nu fac vreun lucru rău, asta este pentru că am „lacul” care mă depărtează de la rău. Frica de Dumnezeu duce la curăţire şi mântuire. Aparent, lucrurile stau aşa doar în planul păcătoşeniei, că frica de Dumnezeu ne face trebuinţă doar ca să ne eliberăm de păcat. Chiar dacă ar fi adevărată această idee, frica de Dumnezeu tot ar rămâne preţioasă şi indispensabilă. Totuşi, asta nu este totul. Dacă vrem să primim de la Domnul darurile Sfântului Duh, II vom ruga ca cele dintâi daruri să fie duhul înţelepciunii, duhul priceperii şi duhul temerii de Dumnezeu.

Inţelepciunea... Va amintiţi însă? Inceputul înţelepciunii este frica de Domnul (Sirah 1, 15). „Dar ce, omul nu poate fi înţelept fără frica de Dumnezeu?” Poate, însă cu înţelepciunea lumească, nu cu cea dumnezeiască. Şi să nu uitaţi că dacă avem darul înţelepciunii dumnezeieşti, din punctul de vedere al lumii suntem nebuni. „Şi care este începutul înţelepciunii, fără numai a te depărta de tot ce este urât înaintea lui Dumnezeu?” Iată în ce constă înţelepciunea!

Dar cum să dobândim frica de Dumnezeu? In această privinţă există indicaţii precise ale Sfinţilor Părinţi, care au agonisit frica de Dumnezeu prin multe nevoinţe şi osteneli, iar unii chiar prin multe căderi. Awa Dorothei rezumă într-una din învăţăturile sale tot ce s-a spus pe această temă: „Părinţii au zis că omul dobândeşte frica de Dumnezeu dacă are pomenirea morţii şi pomenirea muncilor, dacă se cercetează pe sineşi seară de seară, ca să vadă cum a petrecut ziua, şi dimineaţă de dimineaţă, ca să vadă cum a trecut noaptea, de nu cumva a fost cutezător în purtarea sa şi, în fine, dacă se găseşte în împărtăşire apropiată cu un om temător de Dumnezeu”.

„Pomenirea muncilor” este pentru noi tocmai pomenirea rusinării de noi înşine, aducerea-aminte de momentul în care ne vom îngrozi de propria murdărie fără a fi în stare să mai facem ceva atunci. Anticii aveau dictonul memento mori, „adu-ţi aminte de moarte”, însă la noi este vorba despre ceva cu mult mai puternic. Adu-ţi aminte nu numai de moarte, ci de momentul când conştiinţa te va da în vileag şi nu vei mai putea face nimic. Această aducere-aminte este legată de frica robului.

„Dacă se cercetează pe sineşi seară de seară, ca să vadă cum a petrecut ziua” - iar noi nu ne urmărim faptele şi mişcările sufleteşti, şi dacă în anumite momente primim prin harul lui Dumnezeu frica de Dumnezeu şi ne vedem pentru o clipită păcatele, nu ne folosim de aceste raze şi nu ne cercetăm în lumina lor nici măcar o părticică din viaţa noastră - nici măcar o zi.

A treia condiţie - „de nu cumva a fost cutezător în purtarea sa”. Pentru noi aceasta este cea mai însemnată, pentru că nu dăm chiar nici o atenţie acestui aspect, înţelegând obrăznicia sau, hai să zicem, familiaritatea ca pe o atitudine normală a unui sex faţă de celălalt. Acesta este însă numai un caz particular al obrăzniciei în comportament.
Când Awa Lot se afla în chilia Avvei Agathon, a venit la acesta din urmă un monah care dorea să se închinovie- ze şi a întrebat: „Părinte, vreau să trăiesc cu fraţii. Cum îmi porunceşti să trăiesc împreună cu ei?” Bătrânul i-a răspuns: „După ce vei ajunge la ei, să taci în toate zilele ca în cea dintâi. Să fii în toate ca un străin”.

Cele mai mari libertăţi ni le îngăduim faţă de cei cu care trăim mereu - cu rudele şi cu apropiaţii noştri. încă destul de tolerabil ne comportăm cu cei de care ne-am apropiat ca străini, cu care ne-am întâlnit pentru prima dată, având, să zicem, chiar respect şi evlavie faţă de ei, lucru despre care Awa Dororhei spune: „Bine este pentru noi, fraţilor, a avea evlavie, a ne teme ca nu cumva să ne aducem vătămare nouă înşine şi altora, să ne cinstim unul pe altul” - să îi cinstim şi în continuare pe cei cu care la început eram atenţi. In scurtă vreme ne pierdem însă şi această purtare. Aparent, cu cât îl cunosc mai îndeaproape pe om, cu cât mă apropii mai mult de el, cu atât ar trebui să-l cinstesc mai mult, dar la noi se întâmplă tocmai pe dos.

Avem „aproape” şi avem „apropiaţi”. Pilda despre samarinean ne dă în vileag. Noi şi din „aproapele” cu care ne-am întâlnit pentru prima dată ca străini, faţă de care am avut la început cea mai mare atenţie, facem un „apropiat” şi ne „tragem de şireturi” cu el - iar atunci adio evlavie faţă de el. Şi dimpotrivă, bine ar fi să facem din „apropiat” „aproape”, să facem „aproape” din taţii noştri şi din mamele noastre. Sfinţii Părinţi ne preîntâmpină împotriva purtării slobode, întrucât ea strică frica de Dumnezeu, întrucât dacă mă raportez fără evlavie la cea mai de seamă dintre zidirile lui Dumnezeu, in care este pus chipul lui Dumnezeu, ce frică să mai am fată de Ziditor? Nu asa trebuie să stea lucrurile. Purtaţi-văpoverile unii altora... (Gal. 6, 2).

„Aşadar, sârguiţi-vă, după cum am zis, să vă înfrânaţi limba ca să nu ziceţi vreun lucru rău aproapelui şi să nu smintiţi pe nimeni nici cu cuvântul, nici cu lucrul, nici cu privirea, nici în vreun alt chip; şi lesne să nu vă întărâtaţi, ca nu cumva, atunci când vreunul dintre voi va auzi ceva neplăcut de la fratele său, să se tulbure îndată de mânie, să îi răspundă cu obrăznicie şi să stăruie întru defăimare asupra lui: lucrul acesta nu se cuvine celor ce voiesc să se mântuiască, nu se cuvine nevoitorilor”. Dacă vreunul dintre voi va auzi vreo vorbă neplăcută de la un prieten, să rabde, ca nu cumva sufletul lui să îşi piardă vlaga cum îşi pierde sucul un pepene găurit. Nu îi smintiţi pe ceilalţi prin purtarea voastră slobodă, pentru că ea e molipsitoare.

„Dacă se găseşte în împărtăşire apropiată cu un om temător de Dumnezeu”. „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, glăsuieşte înţelepciunea poporului.

Trebuie să ne lipim de oamenii care au frică de Dumnezeu. Awa Dorothei spune că alungăm de la noi frica de Dumnezeu prin aceea că facem cele potrivnice (celor patru condiţii arătate mai sus): nu avem pomenirea morţii, nici pomenirea muncilor iadului, nu luăm aminte la noi înşine şi nu ne cercetăm pe noi înşine ca să ne dăm seama cum ne petrecem timpul, avem împărtăşire cu oamenii fără frică de Dumnezeu şi nu ne păzim de obrăznicie.

Aceasta din urmă este mai rea decât orice, pentru că nimic nu izgoneşte atât de mult din suflet frica de Dumnezeu ca obrăznicia. Iar noi ne scăldăm în obrăznicie şi în familiarităţi, şi tocmai prin această „tragere de şireturi” măsurăm apropierea dintre oameni. In această privinţă, cuvântul „tovarăş” este aducător de pierzare sufletului. Oare nu esre obrăznicie atunci când un puştan de doisprezece ani îi strigă unei bătrâne: „Ei, tovarăşa!”

Şi atunci, cum să păstrăm neclintită frica de Dumnezeu?

Căci dacă frica de Dumnezeu îl apără pe om, datori suntem la rândul nostru să o păzim. In psalmul 118 (catisma a 17-a) se află cuvintele: gătitu-m-am şi nu m-am turburat a păzi poruncile Tale (Ps. 118, 60). Dacă agonisim în noi înşine frica de Dumnezeu, trebuie s-o păzim, să ne străduim a ne întări în ea: da, frica de Dumnezeu nu este un scop, însă ea este singura cale spre mântuire, singura cale spre iubirea de Dumnezeu.

„Cel ce voieşte să aibă totdeauna neclintită în inima sa frica de Dumnezeu, poate pricepe (cum poate să ajungă la asta) din pilda următoare: dacă cineva voieşte să meargă undeva, îşi pune încălţări - iar Scriptura zice că încălţările sunt semn al pregătirii (Efes. 6, 15). Aşij- derea este scris: gătitu-m-am şi nu m-am turburat (Ps. 118, 60). Aşadar, cine vede că are de făcut un lucru oarecare, de la pregătirea cea trupească trebuie să ia pildă pentru cea duhovnicească şi să încalţe încălţările duhovniceşti, adică să se pregătească prin frica de Dumnezeu... şi după ce şi-a pregătit inima să II cheme pe Dumnezeu ca El să îi dăruiască frica aceasta. Iar când în orice lucrare a sa va pune înaintea ochilor săi frica aceasta, ea se va face neclintită în inima lui”.

Noi suntem călători, care ne străduim să alergăm pe un munte (iar câteodată şi fugim în jos de pe el şi cădem), şi trebuie să fim gata de orice drum, trebuie să fim pregătiţi întotdeauna. La începutul fiecărei zile trebuie să ne amintim că la orice lucru trebuie să purcedem cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Aşadar, numai fiind noi înşine activi păzim în noi frica de Dumnezeu. Altfel, vom avea dispoziţii sufleteşti bune doar când şi când, nimic mai mult: dar noi avem nevoie să trăim, avem nevoie să ne rânduim sufletele pentru viaţa veşnică.

Trebuie însă nu numai să avem neclintită frica de Dumnezeu, ci si să o aflăm la vreme când avem trebuinţă de ea. Bine zice Awa Isaia că dacă cineva dobândeşte un
lucru oarecare pentru o nevoie a sa, dar când are trebuinţă de el nu îl găseşte, în zadar l-a agonisit. Aşa este cel ce spune: „mă tem de Dumnezeu”, dar când e pus în nişte împrejurări în care este nevoie de această frică - de pildă, când are neapărată nevoie să stea de vorbă cu cineva şi simte atunci porniri de mânie şi obrăznicie neînfrânată, sau imboldul de a-l învăţa pe celălalt lucruri la măsura cărora el însuşi nu a ajuns, sau dorinţa de a ajunge vestit între oameni - nu va afla în sine frica de Dumnezeu, zadarnice sunt toate ostenelile lui.

Totul trebuie să fie pe un singur front: după cum nu se cuvine să avem două fronturi - al aproapelui şi al apropiaţilor, nu se cuvine nici să ţinem „contabilitate dublă”. Trebuie să ne folosim totdeauna de frica de Dumnezeu, odată ce am dobândit-o.

Pe cei ce cred că au dobândit frica de Dumnezeu îi paşte o primejdie. Unii au această părere despre sine fiindcă atunci când îşi amintesc de munci şi de Judecată se umilesc, plâng, după care cad în păcat: ei bine, să ştie că aceasta nu este frică de Dumnezeu.

„Când vine la tine o aducere-aminte ca aceasta şi te străduieşti să arăţi prin fapte că te-ai îndreptat, aceasta este adevărata aducere-aminte, prin care se iartă păcatele. Iar când vezi că amintindu-ţi (frica de Dumnezeu şi Judecata) te umileşti, pe urmă cazi din nou în aceleaşi păcate sau chiar într-unele şi mai rele, să ştii că o asemenea aducere-aminte este de la cel rău si că dracii ti-o insuflă spre osândirea sufletului tău”.

Am început de la faptul că „înmulţirea fricii de Dumnezeu e începutul dragostei”. Se poate spune şi luând-o invers: „Pe măsura împuţinării dragostei are loc în noi frica, pentru că cel în care nu este frică ori este plin de iubire, ori a murit cu sufletul”. Mulţi dintre noi mor cu sufletul, dacă nu au murit deja. Şi această moarte - moartea sufletului - este moartea adevărată, după cum spune Grigorie Palama, mult mai cumplită decât moartea trupului, pentru că moartea trupului este trecătoare, trupul va învia în Ziua celei de-a doua Veniri. Dar după cum sufletul poate muri înainte de moartea trupului, el poare şi învia înaintea învierii celei de obşte.

Problemei fricii de Dumnezeu trebuie să îi dăm un loc de frunte în sufletul nostru. Cu privire la celelalte virtuti, la Sfinţii Părinţi sunt anumite deosebiri: fiecare din ei pune „în capul unghiului” acea virtute de care el avea o nevoie aparte pentru mântuire. Toţi Sfinţii Părinţi sunt însă de acord într-o privinţă: tuturor oamenilor le trebuie în aceeaşi măsură frica de Dumnezeu. Noi suntem cei ce, în mândria noastră, ne îndoim de faptul că ea ne mai trebuie acum, în secolul XX. Dar Sfinţii Părinţi au dovedit toate cele ce s-au spus până acum - inclusiv că ne face neapărată trebuinţă frica de Dumnezeu - nu cu vorba, ci cu fapta.

Sfantul Serghie Meciov

Cum sa supravietuim duhovniceste, Editura Sophia

 

• Frica de Dumnezeu si gandul la Judecata
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tamaduirea fricii. Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Religie
• Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Credinta
• Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
  Publicat in : Editoriale