Insusirile duhovnicesti ale inimii

Insusirile duhovnicesti ale inimii Mareste imaginea.

Nu se poate da o definiţie exactă inimii duhovniceşti, se poate spune că ea este revelată printr-o viaţă ascetică după har - fiind locul în care sălăşluieşte şi Se revelează însuşi Dumnezeu. Numai cel ce vieţuieşte în duhul tradiţiei ortodoxe poate descoperi acest loc; Sfinţii Părinţi, care au trăit astfel, au definit şi au caracterizat rolul inimii în viaţa duhovnicească.

Inima e sălaşul lui Dumnezeu: „Şi Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre" (Efeseni 3, 17), „pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă“ (Romani 5, 5). Spune Sfantul Isihie Sinaitul: „Precum cărbunele naşte flacăra, tot aşa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuieşte în inimă de la Botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutăţii şi păzit de supravegherea minţii, aprinde puterea noastră de înţelegere spre contemplaţie, ca flacăra ceara" . Când Hristos se află în inima noastră, „atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse" aici, facându-se „cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci", adaugă Sfântul Maxim Mărturisitorul . Iar Sfântul Filotei Sinaitul susţine că în oglinda sufletului nostru „obişnuieşte să se întipărească şi să se zugrăvească luminos Iisus Hristos, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl", iar noi trebuie „să căutăm neîncetat înlăuntrul inimii împărăţia cerurilor, grăuntele de muştar, mărgăritarul şi aluatul, şi toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăţi ochiul minţii; de aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: «împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru» (Luca 17,21), referindu-se la dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii" .

Sălăşluindu-se în inima noastră, Dumnezeu întipăreşte în ea poruncile Sale şi legea Sa. Deci, inima este locul unde sunt scrise pomncile dumnezeieşti, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel atunci când vorbeşte despre cei „care arată fapta legii scrisă în inimile lor" (Romani 2, 15). Şi Sfântul Maxim arată că Dumnezeu „îşi înscrie legile Sale“ în inima omului, „ca într-o tăbliţă bine netezită" . Şi tot el spune: „Cel ce şi-a făcut inima curată cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întrucâtva şi în Dumnezeu însuşi" . Când Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte în mima curată, „El binevoieşte să-şi sape în ea prin Duh trăsăturile proprii, ca în nişte table ale lui Moise..., în măsura în care acea inimă a sporit prin făptuire şi contemplaţie" .

Astfel, avându-L pe Dumnezeu în inima lor şi învrednicindu-se de a avea legea Lui înscrisă în ea, sfinţii au dobândit mintea lui Hristos, după cum spune Apostolul: „Noi însă avem gândul [mintea] lui Hristos" (I Corinteni 2, 16). „Mintea lui Hristos, pe care o primesc sfinţii", mărturiseşte Sfântul Maxim, „nu vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, pnn calitatea ei, puterea minţii noastre şi să o aducă la aceeaşi lucrare cu a Lui". Altfel spus, fără a se risipi, puterea minţii noastre se luminează de energiile lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim, numai „cel ce cugetă ca Hristos şi prin toate îl cugetă pe El" are „mintea lui Hristos" . Cel ce cugetă potrivit voii lui Dumnezeu îşi aminteşte neîncetat de El - acelaşi lucru aplicându-se şi celor dorite de acesta, întrucât dorindu-L în primul rînd pe El, pe Dumnezeu, va dori în mod constant numai ceea ce doreşte Dumnezeu.

Referindu-se la învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Petru Damaschin ne încredinţează că „cel ce caută scopul Scripturii nu se va înţepeni vreodată în gândul său - fie bun, fie rău", ci, având „Sfânta Scriptură ca dascăl şi nu învăţăturile lumii", va primi învăţăturile lui Dumnezeu în inimă „fără să se îndoiască". Această stare de conştiinţă se numeşte „conştiinţă dogmatică": având în inimă viaţa lui Dumnezeu, omul va cunoaşte dogmele Bisericii din proprie experienţă. Conştient de lupta creştinului de a dobândi o astfel de stare, avva Filimon ne povăţuieşte: „Deci avem trebuinţă do multă pază, osteneli trupeşti şi curăţie a sufletului ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui. Şi El ne va învăţa să păzim în mod sigur legile Lui, trimiţându-şi ca nişte raze de soare lucrările Sale, prin harul Duhului sălăşluit în noi".

Inima este iadul în care se coboară Hristos pentru a o descătuşa de patimi. Precum El S-a coborât în iad şi a slobozit sufletele drepţilor, tot astfel se coboară şi în adâncul inimii noastre - după cum ne învaţă Sfântul Macarie Egipteanul: „Când auzi că Hristos S-a pogorât la iad şi a eliberat sufletele care erau legate acolo, să nu socoteşti că acest fapt se deosebeşte de cele ce se săvârşesc acum (în inima omului). Pentru că inima este un (adevărat) mormânt, iar (sufletul împreună cu) cugetele şi mintea (sunt ca şi sufletele din iad), îngropate în ea şi înconjurate de un întuneric adânc. Deci, (după cum atunci). Domnul a venit la sufletele din iad, care strigaseră către El, (acum) coboară întru adâncul inimii şi-i porunceşte acesteia: «Eliberează sufletul cel închis (în tine), care M-a chemat să-l izbăvesc». Şi ridicând piatra care zace peste mormânt, îl deschide, înviază sufletul care era mort cu adevărat şi-l eliberează din temniţa cea întunecoasă".

Inima este pământul în care Domnul însămânţează grăuntele de muştar: „Grăunte de muştar este Domnul, semănat prin credinţă în duh". Inima este biserică şi altar. Ha e locui sacru în care Hristos Domnul este preamărit şi sfinţit, aşa cum învăţa Sfântul Apostol Petru: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre" (I Petru 3, 15). în concepţia Sfântului Macarie, „cele ce se văd sunt umbre ale celor tainice". Astfel, Biserica văzută înfăţişează biserica inimii, iar preotul care oficiază Sfintele Taine este întruchiparea „preotului celui adevărat al harului lui Hristos" . In această biserică duhovnicească, care este adâncul inimii omului, se săvârşeşte neîncetat o Sfântă Liturghie în omul cel înviat: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre" (Efeseni 5, 19). Inima lipsită de gânduri necurate şi „lucrată de Duhul este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare", arată Sfântul Grigorie Sinaitul , iar Sfântul loan Scărarul precizează: „Un lucru este acela de a iscodi mereu inima spre a-i cunoaşte pornirile şi altul acela de a o supune stăpânirii minţii care o cercetează şi care, ca un arhiereu, oferă lui Hristos jertfe cuvântătoare" . In primul caz, mintea noastră este asemenea unui cârmuitor, în al doilea, asemenea unui episcop care aduce jertfe duhovniceşti. Deci inima este „altarul" pe care este aprins „focul dragostei dumnezeieşti". Este ceea ce au simţit cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus când s-au întâlnit cu Hristos: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Inima e „cămara" în care vorbim „cu preadulcele Iisus" .

Inima este vasul în care păstrăm untdelemnul harului divin. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, „Cele cinci fecioare înţelepte, luând în vasele inimii lor untdelemnul cel străin de natura lor - care este harul Duhului - au putut să intre în cămara de nuntă împreună cu Mirele". Astfel, inima este vasul în care cel înţelept păstrează harul Duhului Sfânt, pentru a putea intra în cămara de nuntă şi pentru a se putea bucura împreună cu Mirele.

Inima este ţarina unde este ascunsa comoara, pe care găsind-o omul, „se duce şi vinde tot ce are" pentru a o cumpăra (Matei 13, 44). Aşa cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării, căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta".

Inima este chipul Noului Testament, sau mai bine zis Noul Testament este chipul curăţiei inimii, al observării şi păzirii minţii. In timp ce „Vechiul Testament este chipul nevomţei trupeşti, exterioare şi sensibile", chipul ascezei trupeşti, „Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei, adică al curăţiei inimii".

Inima este cer. Sfântul Filotei Sinaitul ne învaţă: „Unde este smerenie şi pomenirea lui Dumnezeu, susţinută de trezvie şi de atenţie, şi desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii".

Inlăuntrul inimii se află arvuna Duhului Sfânt: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cormteni 1. 22).

Inimile noastre sunt tablele pe care e scrisă scrisoarea lui Dumnezeu: „Scrisoarea noastră sunteţi voi. scrisă în inimile noastre,... scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" (11 Corintem 3. 2-3).

Inima este sălaşul luminii lui Dumnezeu, care „a strălucit in inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos" (11 Corinteni 4, 6).

In inimă, omul este încredinţat că este fiu al lui Dumnezeu şi tot in inimă aude vocea Iui Dumnezeu, care îl cheamă, spunându-i:,,Pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: «Avva. Părinte!»" (Galateni 4, 6). Dumnezeu Se sălăşluieşte în inimă, acesta fiind locul unde EI vorbeşte cu omul, locul în care cuvântul Său se aude clar şi desluşit.

Cu ochii inimii curate, omul vede tainele lui Dumnezeu, pentru ca "Tatăl slavei să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi sa vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea ia care v-a chemat" (Efeseni 1. 17 -18).

In inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 1 5).

Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiesti.

Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător".

Inima este omul cel tainic.

Mitropolit Hierotheos Vlachos
Psihoterapia ortodoxa, Editura Invierea Arhiepiscopia Timisoarei

Pe aceeaşi temă

29 Martie 2019

Vizualizari: 2923

Voteaza:

Insusirile duhovnicesti ale inimii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

inima

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE