Gheronda mă aşteaptă în biserică, pustie la această oră a după-amiezii. Suntem înconjuraţi de frescele splendide ale lui Teofan Cretanul, mărturisitoare ale unei frumuseţi ce mântuieşte lumea. Primesc binecuvântarea sa şi mă aşez în strana învecinată cu a sa. Zăbovim o clipă să contemplăm chipul luminos al lui Hristos, blând şi smerit cu inima.

- Iubite părinte, spun eu în cele din urmă, există printre contemporanii noştri o căutare a sensului, dar puţini sunt aceia care bănuiesc bogăţia spirituală pe care o ascunde Sfânta Liturghie. Majoritatea occidentalilor nu au avut acces, în bisericile lor, decât la forme plictisitoare şi prea omeneşti ale liturghiei. Ei nu au văzut în mesă decât o simplă adunare a unor oameni cumsecade şi nu au auzit decât cântări lipsite de frumuseţe şi sfinţenie. Imi puteţi lămuri ce este, după dumneavoastră, Sfânta Liturghie?

- Dacă totul vine de la Dumnezeu - răspunde Gheronda - trebuie să-i oferim Domnului în mod liber întreaga creaţie, ca şi pe noi înşine. Astfel recunoaştem împărăţia Lui şi dăm sens vieţii noastre şi cosmosului. Cei care nu-i oferă, din punct de vedere liturgic, lui Dumnezeu creaţia, nu-L privează pe El de nimic - ale Lui sunt de fapt toate lucrurile - dar se privează pe ei înşişi de adevăr, de desfătarea adevăratei vieţi, supunându-se stricăciunii şi neantului.

Lumea a fost creată pentru a fi slăvită în Dumnezeu. Adam şi Eva au căzut din pricina mândriei lor. După cădere, duhul omului s-a întunecat şi, în loc să fie mijloc de slăvire a lui Dumnezeu, creaţia a devenit un scop în sine. Astfel, oamenii au pervertit scopul lumii create. A fost o icoană şi a devenit un idol, iar noi înşine am devenit idolatri. Cei ce-şi închipuie că ne referim la timpuri de mult apuse când vine vorba de adorarea idolilor se înşală. Chiar şi astăzi, orice persoană stăpânită de o patimă, cum ar fi iubirea de arginţi, sexul sau puterea, este un idolatru. O patimă nu este nimic altceva decât un ataşament dezordonat faţă de un lucru creat de Dumnezeu, dar care ocupă primul loc între preocupările şi pasiunile noastre şi ne desparte astfel de El în aşa măsură încât nici măcar nu mai vrem să auzim vorbindu-se despre El.

Sfârşitul acestei rele întrebuinţări a creaţiei, eliberarea noastră de sub stăpânirea patimilor, transfigurarea lumii şi readucerea ei la scopul său iniţial - şi anume ca mijloc de slăvire a lui Dumnezeu - toate acestea se realizează în Sfânta Liturghie. Tot ce se întâmplă în cadrul său nu relevă de fapt o simplă ceremonie, un ansamblu de acţiuni simbolice sau de idei evlavioase, ci constituie o realitate, o experienţă trăită. In momentul în care îi oferim Tatălui toate lucrurile, El ne trimite cu smerenie harul Sfântului său Duh, preschimbând pâinea şi vinul în trupul şi sângele Fiului său, care ne sunt oferite spre sfinţirea noastră. Astfel, noi participăm la trupul său, gustăm bucuria învierii, începem să ne bucurăm de viaţa cea veşnică şi de desfătările cereşti încă de pe acum.

Sfânta Liturghie este opera de restaurare a voinţei dumnezeieşti în viaţa noastră. Această misiune este realizată prin intermediul rugăciunii clerului şi a credincioşilor.

De fapt, credincioşii conlucrează activ la săvârşirea Sfintei Liturghii, participând la acţiunile şi cuvintele rostite de preoţi. Este esenţial ca preotul să nu săvârşească niciodată singur Sfânta Liturghie. El nu este de fapt decât slujitorul şi reprezentantul credincioşilor reuniţi.

- Poate că trebuie reamintit prietenilor noştri din Occident faptul că preotul ortodox nu acţionează in persona Christi, ca în Biserica Catolică, că el nu se situează „deasupra credincioşilor”, ci constituie icoana lor. In catolicismul roman există tentaţia permanentă a unei false transcendenţe, care se reduce uneori la idolatrie. Astfel, pentru catolici, Sfânta Fecioară Maria este o femeie mai presus de celelalte femei, papa, un episcop mai presus de patriarhi, preotul, un om mai presus de ceilalţi oameni.

Această poziţie de superioritate a clericului catolic, care se alătură obligaţiei celibatului, nu este ea oare o poartă deschisă tuturor deviaţiilor autoritare, tuturor abuzurilor, inclusiv sexuale? Preotul ortodox poate să se căsătorească dacă doreşte, poate să trăiască în mijlocul credincioşilor fără a se considera superior lor. In ortodoxie, preotul nu acţionează niciodată in persona Christi Capitis, adică în locul Capului Hristos.33 In schimb, el este purtătorul rugăciunii credincioşilor - care sunt şi ei preoţi, profeţi şi împăraţi - şi, prin invocarea Sfântului Duh, are loc transformarea Sfintelor Daruri. Aşadar funcţia preotului nu este să-l reprezinte pe Hristos, pentru că Hristos este deja prezent în mod real în Euharistie. Ne putem gândi că, din pricina uitării epiclezei (invocarea Sfântului Duh), preotul catolic a ajuns să stea cu faţa la adunare. Sub aparenţele sale „moderniste”, această reformă liturgică nu este de fapt decât rezultatul final al procesului global de ocultare a Sfântului Duh început cu filioque.

- Chiar aşa este, confirmă Gheronda. Acesta este motivul pentm care preotul ortodox rosteşte „ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate” şi „sfintele, sfinţilor”, apoi credincioşii cântă, prin vocea celor de la strană: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim”, toate acestea la plural. Noi toţi împreună îi reprezentăm pe heruvimi, toţi împreună îi oferim doxologia noastră lui Dumnezeu şi toţi împreună primim sfintele destinate sfinţilor.

Sfânta Liturghie este o creaţie a întregii umanităţi, este chiar cea mai importantă creaţie a omului, cea care-i conferă toată demnitatea sa, sensul existenţei sale şi mântuirea întru veşnicie. Cel care împărtăşeşte acest adevăr, îl trăieşte şi îl simte, fie chiar şi numai un pic, iubeşte Sfânta Liturghie mai mult ca orice pe lume. în ea se regăseşte pe sine, se uneşte cu Dumnezeu şi îşi află mântuirea. Işi întâlneşte cu adevărat aproapele, îi iubeşte pe toţi oamenii, învaţă semnificaţia creaţiei şi adevărata valoare a lucrurilor. Este eliberat de robia patimilor şi stăpânirea diavolului, dobândeşte libertatea copiilor lui Dumnezeu.

In mănăstirile din Muntele Athos, Sfânta Liturghie este săvârşită zilnic, după Utrenie. Şi, deşi urmărim în fiecare zi aceeaşi Liturghie, nu ne săturam deloc, nu resimţim nici oboseală, nici plictiseală. Daca cineva trăieşte conştient Sfânta Liturghie, cuvintele ei sfinte devin pentru el poarta spre o întâlnire intimă cu Dumnezeul său personal: tu adevărul ca Persoană. Atunci, toată viaţa noastră devine o pregătire pentru această întâlnire, cu scopul de a participa conştient la Sfânta Liturghie. Il slăvim astfel pe Domnul prin toate strădaniile şi luptele noastre de a prelungi această participare la trupul teantropic toată viaţa noastră şi de a o păstra vie. Trăindu-ne viaţa în chip liturgic, aceasta devine ea însăşi liturghie neîncetată, a cărei sursă şi împlinire se află în Sfânta Taină a Euharistiei. Prin intermediul Sfintei Liturghii, îi oferim lui Dumnezeu toate gândurile, faptele, luptele şi neliniştile noastre, temerile, speranţele şi întreaga noastră existenţă, astfel încât El să le poată transfigura şi să ne mântuiască. Sfânta Liturghie ne conduce în pământul celor vii, la comuniunea cu Sfântul Duh, în împărăţia binecuvântată a Sfintei Treimi.

- In lume, oamenii încearcă deseori un sentiment de oboseală şi plictis când e vorba să se ducă în fiecare duminică la biserică, nu văd asta decât ca pe o simplă rutină ori ca pe o îndeplinire a unei îndatoriri.

- In acest caz - spune Gheronda - de vină este lipsa pregătirii, nu Sfânta Liturghie, nici preoţii şi cântăreţii. Ar fi cu totul altceva dacă am putea participa în mod conştient la Sfintele Taine, dacă acest lucru ar putea reprezenta un eveniment major în viaţa noastră! Dacă, pentru a învăţa o anumită ştiinţă sau pentru a reuşi în activitatea sa, orice persoană cheltuieşte atâta energie şi timp, dacă orice student îşi consacră atâţia ani pentru a dobândi nişte cunoştinţe utile pentru viaţa lui trecătoare, de muritor, cum să poţi dobândi cunoştinţe mântuitoare despre Dumnezeu fără nicio pregătire duhovnicească? Cum să poţi simţi şi percepe lucrurile măreţe şi minunate care se săvârşesc în dimensiunea credinţei noastre fără rugăciune zilnică, fără meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi - care ne ajută să înţelegem Scripturile - fără luptă pentru întărirea virtuţilor noastre şi distrugerea patimilor noastre, fără post alimentar, fără abţinerea de la gândurile şi obiceiurile rele, fără participarea la Sfintele Taine ale Bisericii?

De fapt, ceea ce predomină în firea omului sunt pervertirea şi înclinaţia omului spre o viaţă contrară voii lui Dumnezeu. Orice persoană care doreşte să ducă o viaţă sfântă este necesar să combată forţele contrare şi să primească harul necreat al lui Dumnezeu, pentru a deveni astfel concetăţean cu sfinţii. In această lucrare esenţială, asceza34 este indispensabilă.

Aceasta nu este ceva opţional sau inutil în viaţa creştinului. Instrument necesar pentru obţinerea mântuirii, ea este legată de autenticitatea vieţii sale. Nivelul de înţelegere al fiecărui creştin în ceea ce priveşte asceza este un indiciu sigur al stării lui duhovniceşti. Postul, abţinerea de la anumite alimente pentru o perioadă determinată permite stăpânirea dorinţelor naturale ale trupului nostru şi a patimilor ce le însoţesc. Dacă o persoană este în măsură să impună prin post nişte limite dorinţelor sale naturale nenecesare şi să le supună raţiunii, conducându-le aşa cum trebuie, fără a se lăsa antrenat de ele, îşi va putea stăpâni şi celelalte patimi iraţionale, tiranice: mânia, lăcomia, egoismul, vanitatea, dragostea iraţională pentru plăcerile trupeşti, ura, invidia şi gelozia, care îl chinuie în fiecare zi. Cel ce posteşte demonstrează că a început să transcendâ lucrurile pământeşti trecătoare şi că le doreşte pe cele cereşti.

Asceza ortodoxă nu are nimic de-a tace cu legalismul occidental, care specifică şi câte ore înainte de sfanta împărtăşanie trebuie să posteşti, ducând astfel la un post pur juridic, menit să condamne sau să liniştească conştiinţa credinciosului. O asemenea abordare nu poate fi acceptată decât de cei care consideră Biserica drept o organizaţie în sânul căreia suntem obligaţi să ne conformăm anumitor reguli exterioare pentru a ne „justifica”, dar nu şi de cei care percep viaţa Bisericii ca pe o unire mistică şi personală cu Dumnezeul cel viu, al cărei scop este dobândirea Duhului Sfânt. Orice credincios va face o încercare onestă de a posti în funcţie de posibilităţile sale şi cu discernământ, deoarece scopul lui este să cunoască dragostea lui Dumnezeu pentru el, să devină prietenul Lui, fiul Lui adoptiv, şi nu să rămână rob al satisfacţiilor mărunte, date de întrebuinţarea bunurilor materiale.

Posturile stabilite de Biserică reprezintă un punct de reper pentru credincioşi, un ajutor duhovnicesc, dar niciodată o lege sau o obligaţie care nu ţine cont de nevoile fiecăruia. Aceste posturi propun ceea ce e rezonabil, acceptabil pentru o persoană cu o bună stare de sănătate fizică şi psihică. Orice persoană care are o problemă trupească, duhovnicească sau psihologică poate şi trebuie să adapteze durata şi felul postului în funcţie de sfaturile duhovnicului său, pentru sfinţirea sa personală.

Nu există greşeală mai mare sau un indiciu mai bun al lipsei totale a dragostei faţă dc omul contemporan, obosit de consumerisrn, decât să se creadă că acesta este ajutat falsificând, denaturând sau făcând adevărul Bisericii mai „abordabil”, închizând tainele de neînţeles ale mântuirii noastre intre limitele raţiunii sau prezentând adevărul conform aşteptărilor societăţii noastre aflate în căutare de bunăstare şi de satisfacţie individuală.

- Mulţi sunt gata să creadă în Dumnezeu şi chiar în lisus Hristos, dar fără a merge la biserică. Este oare posibil să crezi în Dumnezeu fără a participa la Sfintele Taine?
De pildă, e posibil să te spovedeşti direct lui Dumnezeu în faţa unei icoane?

- Venirea Domnului nostru Iisus PIristos pe pământ nu are alt scop decât întemeierea Bisericii Sale, răspunde monahul. Aceasta, care este lăcaşul Duhului Stânt, nu este o idee abstractă, pe care fiecare ar putea s-o trăiască sau s-o interpreteze după bunul său plac. Ea reprezintă realitatea singulară a trupului lui Hristos ce se revelează întregii lumii în fiecare moment al Istoriei prin episcopul ortodox canonic şi preoţii care-l asistă. In calitate de succesori ai apostolilor, ei au primit puterea de a săvârşi Sfintele Taine ale Bisericii, inclusiv pe cea a spovedaniei. Prin această taină este acordată iertarea păcatelor persoanelor care sunt conştiente şi îşi înţeleg greşelile, se pocăiesc şi se străduiesc din toată puterea să nu le mai repete.

Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Adevărat grăiesc vouă: tot ce va fi legat pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce va fi dezlegat pe pământ va fi dezlegat şi în cer.”35 După învierea Sa, le-a spus din nou: „Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”36 Astfel, Hristos le-a încredinţat sfinţilor apostoli şi urmaşilor lor, într-un mod ce nu lasă loc niciunei îndoieli, puterea de a ierta păcatele prin intermediul Sfintei Taine a spovedaniei. Mătăniile, lacrimile, rugăciunile, tânguirile în faţa unei icoane, acasă sau în biserică, precum şi orice altă faptă pioasă constituie cu siguranţă mijloace excelente de exprimare a căinţei noastre şi a dorinţei noastre de a primi har de la Domnul, însă pentru ca această lucrare să fie completă, este necesar ca ea să ducă la Sfânta Taină a spovedaniei.

Domnul a venit pentru a ne face mădulare ale trupului Său, pentru a ne uni pe unii cu alţii şi cu Sine. De aceea, în Biserica noastră, nicio Sfântă Taină nu ar putea să fie săvârşită de un singur credincios. Oricine crede că, prin rugăciunea şi căinţa sa - oricât de sinceră ar fi - primeşte iertarea păcatelor se înşală, pentru că confundă pregătirea pentru spovedanie prin pocăinţă personală cu rugăciunea pentru iertarea păcatelor, care se face la Taina spovedaniei. Trebuie să adăugăm că a merge să ne vedem duhovnicul este la fel de necesar pentru a fi îndrumaţi graţie experienţei sale duhovniceşti şi a ajunge astfel la înţelegerea păcatelor noastre - lucru care ne scapă în mod obişnuit - şi de a primi câteva sfaturi şi reguli de conduită despre cum ar trebui să progresăm şi să ne îmbunătăţim percepţia adevărului.

Dacă o cunoaştere generală şi o credinţă nedefinită în existenţa lui Dumnezeu sau într-o putere superioară ar fi fost suficiente pentru mântuirea noastră, nu ar mai fi existat niciun motiv pentru ca Mântuitorul să se întrupeze şi să întemeieze Biserica. O asemenea credinţă vagă exista de altfel şi înainte de venirea Domnului. Mai mult chiar, evreii credeau într-un Dumnezeu unic şi păzeau Legea Lui. Totuşi aceasta nu era decât o pregătire pentru venirea lui Mesia, când Cel care era Dumnezeu desăvârşit a devenit om desăvârşit şi a ridicat firea omenească la viaţa dumnezeiască de care omul fusese despărţit prin căderea lui Adarn şi a Evei.

Domnul, ca un nou Adam, le dăruieşte naşterea din nou celor care sunt mădulare vii ale trupului Său, Biserica, manifestarea re pământ a vieţii veşnice. Ii hrăneşte cu harul Sfantului Duh si le ingaduie sa guste viata dumnezeiasca. Astfel, dupa Intrupare, adevarata credinta in Dumnezeu semnifică credinţa în Theanthropos şi participarea la trupul Său. Domnul a spus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer, cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veac, iar pâinea pe care o dau Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.”37 Nimeni nu poate afirma că are credinţă dispreţuind trupul şi sângele Domnului, deoarece atunci va auzi cuvintele Sfântului apostol lacov: „Tu crezi că unul este Dumnezeu şi bine faci; dar şi diavolul crede şi se cutremură.”38 Aşa cum diavolii nu trag niciun folos dintr-o credinţă care nu duce la ascultare concretă şi smerită de voia lui Dumnezeu, tot aşa, credinţa celor care se mulţumesc pur şi simplu să creadă fără a participa la viaţa Bisericii şi Iară a fi hrăniţi cu trupul şi sângele lui Hristos nu le serveşte la nimic, ci doar îi privează de viaţa veşnică. Nu există mântuire în afara Bisericii!

- Greu este cuvântul acesta - spun eu - şi poate şoca dacă nu este interpretat corect. Nu ne obligă oare să aprofundăm însăşi noţiunea de Biserică? Dacă aceasta este trupul lui Hristos şi El este unicul mântuitor, nu poate exista mântuire în afara Bisericii. Totuşi noi nu ştim unde se situează graniţele sale. Dacă, pe de-o parte, acolo unde este Duhul, acolo este Biserica39 şi dacă, pe de altă parte, Duhul suflă încotro voieşte40, Biserica nu-şi transcende oare propriile sale limite canonice? Nimic nu spune că oamenii care au bunăvoinţă fără ca măcar să ştie nu sunt (sau nu au fost) creştini, ca Socrate pe care îl evocă Sfântul Iustin.41

In cele din urmă, Biserica - pentru că ea este trupul Cuvântului în care a fost creat totul - se întinde într-o oarecare măsură asupra totalităţii cosmosului. „Biserica nu este altceva decât universul în proces de transfigurare.”42 Insă rămâne la latitudinea noastră să spunem „da” - ca Maica Domnului la făgăduinţă îngerului - sau de a spune „nu”. Refuzând dragostea, ne plasăm noi înşine în iad.

- Acesta este motivul pentru care - reia Gheronda - vrăjmaşul mântuirii noastre, diavolul, încearcă prin toate mijloacele să ne despartă de Biserică, folosind diverse gânduri drept momeală, inclusiv ideea conform căreia e suficient să crezi fără a merge totuşi la Biserică. Insă dacă nu participăm regulat şi activ la viaţa Bisericii, trupul lui Hristos vădit, şi nu ne hrănim regulat cu pâinea cerească, atunci nu avem o credinţă corectă şi ne lipsim de mântuire, acest preţios dar al lui Dumnezeu, care valorează mai mult decât lumea întreagă.

Persoanele care cred că este suficient să se roage la Dumnezeu şi să creadă fără a participa la viaţa eclezială sunt victimele propriului individualism, o boală duhovnicească contemporană. Ele îşi închipuie că pot să-şi aranjeze relaţia cu Dumnezeu fără a se uni cu semenii lor. Dar Domnul a venit pentru a ne uni, pentru a ne alipi trupului Său, ca să lucrăm împreună în armonie şi iubire, ca mădulare ale unui singur trup şi, astfel, să ne câştigăm împreună mântuirea. Pentru că Biserica este adunarea credincioşilor, Sfintele Taine sunt lucrarea intregii parohii, nu o chestiune individuala. Astfel, orice persoana care se rupe de Biserica se rupe in acelasi timp de harul lui Dumnezeu.

Alain Durel

Pentru că eşti căldicel, EDITURA METEOR

Cumpara cartea "Pentru că eşti căldicel"

Note:
33„Este acelaşi preot, lisus Hristos. al cărui rol e îndeplinit în adevăr de preot. Dacă acesta este într-adevâr asimilat Preotului Suprem, datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o el are autoritatea de a acţiona prin puterea lui Hristos Însuşi, pe care îl reprezintă'' (Pius al Xll-lea, enciclica Mediator Dei).
34 Cuvântul grecesc askisis înseamnă literalmente “exerciţiu"
35 Matei 18, 18.
36 loan 20, 23.
37 loan 6, 51.
38 lacov 2. 19.
39 Căci unde este Biserica, acolo este şi Duhul Im Dumnezeu: şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul”
40 loan 3, 8.
41 Cei care au trait conform logosului sunt crestini chiar daca au fost considerati atei, de pildă, la greci, Socrate, Heraclit şi cei asemenea lor, iar la barbari, Avraam, Anania, Azaria, Misael, Ilie şi alţi câţiva, ale căror fapte şt nume nu le mai înşirăm aici. ştiind că ne-am lungi prea mult” - Premiere Apologie (Prima apologie), 46, 3, în Apologie pour Ies chretiens (Apologie pentru creştini), colecţia „Sources chretiens” („Surse creştine”), Cerf, Paris, 2006.
42 Olivier Clement, La pnere du amur (in colaborare cu J. Seri), Bellefomaine, Paris, 1977, p. 61.

• Sfanta Liturghie a Darurilor mai inainte sfintite
  Publicat in : Viata liturgica
• Sfanta Liturghie
  Publicat in : Viata liturgica
• Sfanta Liturghie, cerul pe pamant
  Publicat in : Religie
• Raportul dintre Misterul Cultic si Sfanta Liturghie
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: