Nifon Kelliotul

Cand i-a murit tatal, Porfiris avea 12 ani. A vazut cum i-au adus de la camp corpul intepenit, invelit intr-o cuvertura. S-a adunat tot satul, au spus ca-l lovise catarul in rinichi.

Mama lui Porfiris avea 8 copii. A plans mortul zile si nopti, atat cat pot plange ochii unui om.

A venit, apoi, parintele acasa sa vorbeasca cu mama despre copii. Au spus ca jumatate sa-i pastreze vaduva iar jumatate sa-si gaseasca painea in alta parte.

Parintele i-a trimis pe baietii mai mari in tinut, in slujba Episcopului. Poate, mai tarziu, vor merge si la scoala. Pe surioara lor cea mica, Lenita, o mica salbaticiune cu perisor negru, a luat-o la ea sora raposatului, in satul vecin. Pentru Porfiris au hotarat sa mearga cativa ani la Sfantul Munte, la fratele mamei, calugarul, si mai tarziu, daca vrea, sa se faca preot.

Asa a pornit Porfiris spre Muntele Athos. Mama i-a pregatit o bocceluta cu haine si i-a dat catva pesmeti pentru drum. L-a sarutat pe Porfiris si Porfiris plangea. Plangea si mama, pentru ca fiul acesta ii era cel mai drag. L-a dus apoi parintele la Arnea, nu prea departe. S-au intalnit pe drum cu un grup de pelerini si l-a dat lor in grija.

Drumul pana la Sfantul Munte trecea atunci pe uscat si era pietruit de la Ierisso pana la Lavra. Porfiris era naucit de tot ce vedea: padurile, marea si cind au ajuns la Athos a admirat manastirile cele mari si bisericile.

Dar unchiul sau, calugarul, nu se afla la nici o manastire, era dintre cei mai severi si traia ca sihastru. Cand, la un moment dat, Porfiris a ajuns la el, a vazut un lacas cu doua caturi zidit chiar pe marginea stancii. In fata prapastie, pe-o latura tot prapastie, numai in spate era o carare.

Parintele l-a asezat in fata sa, l-a privit direct in ochi si a spus ca seamana cu tata-sau. L-a privit si copilul pe Parinte care-i semana mamei; era inalt, cu fata supta si avea o barba mare. In sihastrie mai traia si un diacon, ucenicul Parintelui. I-au asternut lui Porfiris sa doarma: un pres sa se culce si doua cuverturi sa se inveleasca. A venit noaptea si copilului i s-a facut frica, de-atata pustietate in locul acela si atata intuneric. A prins sa planga incetisor pana a adormit.

Asa a intrat Porfiris in viata calugarilor. I-au dat sa poarte o rasa micuta si o scufie. A ramas netuns si, cand i-au aparut primele fire pe fata, a lasat sa-i creasca barba. A invatat sa faca toate treburile si le facea cu draga inima: aprindea focul, gatea din putinul pe care-l aveau, aducea apa, aduna apa de ploaie. In lacasul Parintelui nu dormeau noaptea. Cand se intuneca, fiecare in chilia lui spunea rugaciunea lui Iisus, numarand boabele din siragul de matanii. Parintele l-a invatat pe copil sa spuna rugaciunea. Patru ore dupa apusul soarelui citeau din carte. Sfarseau odata cu primii zori. Se odihneau apoi cateva ore. Ziua ciopleau cruciulite de lemn si ingrijeau cei doi metri de gradina, in care puneau bob si cei doi migdali, care cresteau langa ea. Gateau bob, naut si de sarbatori cate un peste pe care-l prindeau din mare. Anii treceau si Porfiris nu arata niciodata oboseala sau impotrivire.

- Vino incoace, Porfiris!
- Binecuvantati, Parinte.
- Fugi incolo Porfiris!
- Binecuvantati, Parinte.

Chipul i s-a uscat si a devenit grav ca si cum n-ar fi fost chipul unui copil. Amintirile ramasesera inlauntrul lui, indepartate. Putin pe mama si-o amintea, iar alta femeie nu cunostea, pe mama si pe Stapana Nascatoarea de Dumnezeu. Deseori, uitandu-se la icoana le incurca. Om de lume nu ajunsese niciodata in schit si nici taietor de lemne. Singurii pe care ii vedea erau calugarii din asezamantul de dincolo, cand le ducea cruciulite si lua alimente.

Asa s-a facut Porfiris de 20 de ani si Parintele a spus ca e vremea sa primeasca darul cel mare si ingeresc al calugariei. L-au facut calugar si a imbracat Marele Vesmant. I-au schimbat numele si i-au spus Nifon. Porfiris a ramas numai in amintiri, la un loc cu figura mamei si cu trupul tatalui invelit intr-o patura. Altceva nu s-a mai schimbat in viata lui, in afara de faptul ca purta insemnele Marelui Vesmant, I(Iisus) H(Hristos) IN(invinge) si la mijloc o cruce deasupra craniului lui Adam, ASAD (cu acest semn de alungat demonii).

Pe marginea stancii, zilele si noptile curgeau precum apa ploilor. Puterile Parintelui slabeau si cu greu isi mai tragea picioarele iar vocea nu mai avea putere. Atunci s-a facut ca a sosit la schit primul om din lume, un arhimandrit, protosinghel, care purta rasa calcata cu fierul si mansete albe. L-au primit cu smochine si rachiu si a ramas cu ei si la privighere. Dimineata l-a luat de-o parte pe Nifon, l-a intrebat de ani cati avea si ce carte stia.

- Sa-l iau la oras? l-a intrebat pe Parinte. O sa mearga la scoala sa iasa cleric.
- Ce spune el, a raspuns Parintele. Iar Nifon a spus nu, fara sa stie el insusi prea bine de ce, a spus doar nu.
N-au trecut zile multe si intr-o noapte Parintele a lasat privegherea neterminata. S-a intins pe asernut si cand soarele s-a inaltat chipul ii era alb precum barba. Nu mai misca. A venit preotul de la schit, l-au infasurat si l-au cusut in rasa si l-au depus la radacina unui migdal, langa gradinita. Nifon a adunat flori salbatice si i-a impodobit crucea. I-a facut si o candela pentru mormant din paharul batranului care acum prisosea.

Parintele cel nou era ursuz, avea reumatism si se mania, asa ca nu s-a impacat cu Nifon. Nifon nu mai era copil, dar niciodata nu intorsese vorba Parintelui. Dupa ce trecusera deja 10 ani a venit al doilea vizitator la sihastrie. Era fratele lui Nifon care devenise preot in oras. Nifon i-a sarutat mana si acela l-a sarutat pe frunte. Era casatorit, avea si trei copii. I-a povestit de mama care murise de 5 ani. I-a povestit si de surioara cea mica, de Vango, care murise intr-o epidemie. Lenita era maritata in sat, iar celalalt frate iesise medic si traia la oras; mai erau si cei doi frati mai mici care terminau gimnaziul. Nifon a luat o hartie si a impartit-o in doua. Intr-o parte a scris viii si in cealalta mortii. Primul l-a pus pe Parintele, apoi pe tata, pe mama si pe micuta Evanghelia. Dar si mortii erau in amintirea sa atat de indepartati incat deseori nu-i putea desparti in gand.

Dupa acestea Nifon a luat binecuvantare de la staret sa plece la Karoulia. Murise un nevoitor rus si Nifon i-a luat chilioara. Era zidita pe o stanca de pe culme, exact la mijloc, in scobitura unei pesteri.

Acolo si-a petrecut Nifon ultimii ani. Cobora stanca prins de lant, calcand pe iesiturile aproape inexistente ale pietrelor, avand dedesubt marea. Chilia avea o usita intr-o parte, in fata avea o fereastra, o deschideai si sub ea se casca haul genunii. Iarna marea mugea ca o fiara ranita. De atunci n-a mai tinut socoteala anilor. Ajunsese alb, alb de tot si din ce in ce mai adus de spate. Noptile curgeau intr-o veghe continua iar zilele treceau ostenitoare. Acum cioplea mai putine cruci, manca pesmet mai putin iar bobul nu-l mai fierbea la foc, il inmuia numai ca sa se descojeasca. Aduna apa de ploaie din burlan intr-un vas mare de pamant si apa avea miros de aghiasma. Chipul batranului era linistit si se simtea fericit asa cum nu se simtise niciodata in viata lui. Duminica se catara pe stanca ca sa urce la Katounakia la liturghie, sa se impartaseasca. In celelalte zile citea singur din Scripturi, ca totdeauna. Spunea si rugaciunea fara oprire. Vapoarele treceau departe in larg, dar nu stia sa-si inchipuie lumea si oamenii, facea doar semnul crucii asupra vapoarelor care treceau, sa ajunga cu bine.

Mai avea hartia cu viii si mortii prinsa deasupra icoanelor. Numai ca acum nu mai putea sti cati din cei dragi traiesc si cati s-au dus deja. Pentru el toti erau vii si ii pomenea la cei vii. Chiar si pe tatal pe care-l vazuse infasurat in cuvertura, chiar si pe Parintele pe care-l ingropase cu mainile lui.

Nifon s-a dus in Duminica Pastelui. Urcase in Katounakia la Liturghie. Si-a lasat lumanarea cea mare aprinsa in strana, a mers la altar si s-a impartasit. S-a intors la strana; au spus ca l-au vazut surazand. Lumanarea ardea langa el. Calugarii l-au ridicat, l-au cusut in rasa si l-au coborat la Karoulia. Cativa metri de la chilie, intr-o scobitura a stancii, au sapat si l-au lasat acolo sa se odihneasca. L-au asezat ca si cum ar privi marea. Pe stanca rasarisera flori salbatice. In chilie au gasit si crucea pregatita. El insusi o facuse. «Nifon, calugar» scria. Isi scrisese singur si numele pe pomelnicele pentru vii.

Christos Yannaras

Vara 1964.

.