Stârniţi şi cuprinşi de Entuziasm1
Entuziasmul exemplar şi desăvârşit este cel de la Cincizecime, acea părută „beţie” cu „must” a Apostolilor (cf. Faptele Apostolilor 2, 13). Mai înainte fusese stârnit la fel de intens, prevestitor, pe Muntele Tabor numai celor trei privilegiaţi: Petru, Iacov şi Ioan. In ambele situaţii s-a petrecut o irumpere de energii necreate. La prima a fost în prim plan Hristos, la cea de mai târziu Mângâietorul trimis de El. Cu alte cuvinte, entuziasmul este o stare transfiguratoare, o stare de har revărsat, o stare specifică raiului sau momentelor de coborâre a acestuia pe pământ. O regăsim ca pe o constantă a Bisericii, unde cu multă însufleţire cântăm: „In Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu...”2 In acelaşi sens, Olivier Clement vede cum în Biserică avem o „sărbătoare a Cincizecimii perpetue”3, care este Euharistia.

In situaţii de jertfă nu spunem că suntem entuziasmaţi. Ele ne îndurerează, chiar dacă adesea martirajul, îndeosebi cel al primelor veacuri creştine, a fost unul la care s-a purces cu un incredibil entuziasm. Răstignirea nu ne entuziasmează, învierea - da. Ele se întâlnesc în lacrimi: unele ale suferinţei, altele de bucurie.

Entuziasmul este premergător şi ulterior jertfei, cel dintâi venind din nădejdea în cel de-al doilea. Pornim la luptă entuziaşti şi, dacă biruim, ieşim din ea entuziasmaţi. Mai ales atunci când lupta are încărcătură spirituală. Jertfa este recuperatoare, entuziasmul aparţine unei stări deja recuperate, vine din constatarea unei biruinţe sau din pregustarea ei anticipativă. Entuziasmul creştin este întemeiat pe înviere. Fără înviere, orice entuziasm ar fi neavenit. Viaţa debordând este propice entuziasmului. De aceea, el cere o mare însufleţire. Se vorbeşte despre entuziasmul tinereţii. El există cu certitudine şi vine dintr-o stare existenţială care presupune o viaţă trepidantă, o gratuitate, o nădejde curajoasă, o capacitate mai mare de asumare de riscuri, o frumoasă „nebunie”. Şi reciproca este adevărată: entuziasmul păstrează spiritul tânăr!

Entuziasmul te cuprinde! Te cuprinde şi te dezlănţuie, te eliberează, te avântă. Suntem cuprinşi de entuziasm în preajma unor oameni care sunt „în Dumnezeu”, ai lui Dumnezeu. Căci entuziasmul este molipsitor. Este stârnit şi stârneşte mai departe! Când pleci de la un părinte îmbunătăţit, pleci cuprins de entuziasm. Mai general, entuziasmul te poate cuprinde la apropierea de un om în structura lui frumos. Inclusiv şi mai ales de o femeie simplu şi pur frumoasă. Deoarece, cu sau fără conştiinţa faptului, ea pare a fi purtătoarea unui mesaj de chemare dintr-o lume a Frumuseţii mântuitoare. Din acelaşi motiv, un entuziasm spontan ţi se impune la întâlnirea cu un copil, atunci când el nu-şi trădează copilăria. Entuziasmul este stârnit de Frumuseţe! Ea te poate purta, de aici şi de acum, în sfere mai înalte, de o materialitate subţiată, lămurită şi luminoasă, spiritualizată. Cum constată tot mai explicit teologii, „frumuseţea este criteriul cel mai profund al adevărului” 4.

Părintele Boris observă cu bun temei cum bucuria şi frumuseţea sunt capitole aproape neglijate în manualele de dogmatică, în ciuda importanţei lor. Fără ca el să Ie acorde, totuşi, mai mult spaţiu. Probabil şi pentru că tocmai ce este mai simplu şi mai evident este mai greu de explicat şi de teoretizat... Devine axiomatic! Cum bine remarcă şi părintele Michel Evdokimov, „Frumuseţea liturghiei este un argument mai convingător decât dogmele, căci ele exprimă o experienţă, relaţia dintre vizibil şi invizibil în taina sacramentală a unităţii lor”5. Iată şi alte câteva excepţionale şi esenţiale formulări ale părintelui Michel Evdokimov în acest sens: „Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumuseţea supremă”; „Frumuseţera este un act de iubire”; „Frumosul este chiar strălucirea adevărului”6. Dacă iubirea şi adevărul sunt implicate, suntem deja într-o deplinătate. Totodată, acestea ne pot ajuta şi la detectarea răului şi îndepărtarea de el: „Răul este ceea ce este neconform cu frumuseţea-adevăr, precum şi cu frumuseţea iubire. Or, chiar dacă frumuseţea-adevăr este silită să se pună în umbră, ea lasă în suflet o nostalgie după o altă lume, mai frumoasă, ideală7”. O nostalgie... Una dinamică, una care îndeamnă şi cheamă...

In general, spunem că suntem entuziasmaţi după tot felul de lucrări şi de lucruri excepţional făcute, care, pe lângă străduinţa făptuitorului, par să se datoreze şi unui
adaos substanţial de participare divină. Arta împlinită, îndeosebi, ne dă acest sentiment, deoarece acolo adierea Duhului pare mai evidentă. Cum remarcă acelaşi Michel Evdokimov, „arta este o «revelaţie». Ea aduce la lumina zilei o realitate până acum necunoscută”8. Or, noi avem în Biserică această artă a artelor pe care o reprezintă cultul liturgic. O spune Michel Evdokimov9, dar o afirmase cu mult mai înainte şi Părintele Pavel Florenski, care vedea în desfăşurarea liturgică o sinteză a artelor.

Entuziasmul este cu necesitate încercat la întâlnirea cu Poesia mare. Socrate a formulat limpede acest lucru, anume că inspiraţia poeţilor este o formă de entuziasm10. Cu temei lărgind puţin, am putea formula că cea care declanşează entuziasm este starea poetică, cea proprie oricărei creaţii majore, inclusiv Creaţiei lui Dumnezeu, în care Cuvântul a avut un rol decisiv. Adesea folosim cuvântul entuziasm, prin ricoşeu şi extindere, şi pentru unele produceri care vin din zone care au mai puţin de a face cu Dumnezeu. (De pildă, după o manifestare sportivă, după anumite „isprăvi” sociale sau istorice etc.) Termenul provine din Antichitatea greacă, unde desemna pe cineva posedat de zeu, dar pentru noi este creştinat şi, atunci când îl folosim cu atenţie, gândul ne poartă la locuirea de şi în Dumnezeul cel Viu, în Treimea Sa sfântă. In cele din urmă, s-ar putea afirma că există un entuziasm dumnezeiesc, în sens propriu, şi un entuziasm lumesc, derivat din acela.

Entuziasmul presupune exaltare şi jubilaţie. Este faţa dinamică a contemplării, a extazului. Entuziasmul presupune irumpere de sine nu numai spirituală, ci şi trupească. Spre deosebire de extaz care te fixează în bună contemplare (,theoria), entuziasmul stârneşte la lucrare. Extazul şi entuziasmul se înlănţuie, şi prin ritmarea lor se poate parcurge drumul ajungerii la asemănare. Entuziasmul te porneşte întru bună lucrare, pentru ca aceasta, la rândul ei, să te poarte la contemplare. După cum şi dintr-o contemplare nu se poate ieşi decât entuziasmat.

Cel dintâi cuprins de o stare de entuziasm pare a fi fost însuşi Dumnezeu în urma Creaţiei, a propriei lucrări, când a constatat că toate cele ce le făcuse cu Cuvântul erau bune şi frumoase. Atât de bune şi atât de frumoase!, am spune noi. Dar se naşte spontan o întrebare: oare putem spune cu îndreptăţire în vreo situaţie despre Dumnezeu că este entuziasmat? Dacă etimologia este limpede, atunci putem spune că Dumnezeu este în Dumnezeu, că este inspirat sau locuit de Sine? De ce nu? Sau mai degrabă am putea spune că Entuziasm este un alt nume din cele multe ale lui Dumnezeu? Probabil că ambele direcţii au un temei.

Multe sunt în istoria mântuirii evenimentele şi momentele care au stârnit entuziasm participanţilor la ele şi ni-l stârnesc în continuare şi nouă, în veac. Scriptura este un izvor abundent al entuziasmărilor noastre. Să ne oprim acum la numai două exemple (convenabile!). Primul, din Vechiul Testament. Absolut şi cu totul cuceritor este entuziasmul iubiţilor din Cântarea Cântărilor, căutându-se, chemându-se, aşteptându-se, privindu-se, descoperindu-se, trăindu-şi iubirea în tot firescul ei. Iubirea adevărată nu poate fi decât entuziastă! Al doilea, din Noul Testament. Pe drumul către Emaus, Luca şi Cleopa simţeau cum inimile le săltau şi ardeau în ei, iar ajunşi acolo, la frângerea pâinii, ochii minţii li s-au deschis (cf. Luca 24,13-35). Inima (aprinsă!) a premers minţii (luminată!) întru sesizare, dar entuziasmul le uneşte într-un elan vital unificator, dătător de curaj existenţial. Intâlnirea de profunda cu Mirele Hristos entuziasmează! Şi de aici se vede că entuziasmul ţine de apofatic, se naşte la apropierea de o taină. O taină care se lasă întrevăzută, care se dezvăluie în parte, păstrându-şi totodată caracterul şi farmecul şi atracţia de taină. Asta vrea să spună că entuziasmul vine (şi) pe urma unei întâlniri revelatoare. O bună urare de sine este cea care cere: „Să nu ne pierdem entuziasmul!” Cuvântul entuziasm, ca atare, nu există în Scriptură...

COSTION NICOLESCU

Fragment din cartea "FOC DE TABĂRĂ CU HRISTOS ÎNVIAT LA MALUL MĂRII", Editura Sophia

Cumpara cartea "FOC DE TABĂRĂ CU HRISTOS ÎNVIAT LA MALUL MĂRII"

Note:

1 în Lumina de duminică, anul XIV, nr. 21 (647), 27 mai 2018.
2 Tropar la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului.
3 Experienţa rugăciunii în Biserica Ortodoxă, în vol. Viaţa din inima morţii, Ed. Pandora, Târgovişte, 2001, p. 233.
4 Părintele Boris Bobrinskoy pe urmele lui Pavel Florenski şi Serghei Averinţev - Sfântul Duh în Biserică, studiu inclus în vol. împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 403.
5 Ouvrir son coeur, Ed. Desclee de Brouwer, Paris, 2004, p. 144.
6 Ibidem, p. 142.
7 Ibidem, p. 146.
8 Ibidem, p. 143.
9 Ibidem, p. 144.
* La liturgie comme synthese des arts, în vol. La perspective inversee sui- vi deL’Iconostase, Ed. L’Age de l’Homme, Lausanne, 1992, pp. 54-62.
10 https://en.wikipedia.org/wiki/Enthusiasm.
 

• Despre viata monahala
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bioetica si teologie. Se poate vorbi de o bioetica ortodoxa?
  Publicat in : Morala
• Increderea in Biserica si adevaratele pericole
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: