Părintele Valerian: Vă mărturisesc că mi se pare că sunt puţin cam nebun că am venit aici, am oscilat între cuvântul nebun şi îndrăzneţ şi mi s-a părut mai apropiat de felul meu de-a fi cuvântul nebun. îndrăzneţ ar însemna poate ceva mai aspru decât cuvântul nebun. Nebun mă caracterizează şi din păcate nu şi desăvârşit, ar fi fost foarte bine să fiu nebun desăvârşit pentru Hristos, dar simt şi aici sărac, cum în toate am fost sărac, poate din această cauză m-am întâlnit cu Cuviosul Ghelasie Isihastul, Chip al iubirii dumnezeieşti.

M-am apropiat de monahism târziu, de pe la margini, de aceea i-am spus Părintelui Ghelasie un duhovnic al marginilor. Marginea mi se pare ceva ce aparţine cu totul întregului, cetăţii, dar care are legături foarte puternice şi cu exteriorul. Zidurile unei cetăţi delimitează marginea, şi peste aceste ziduri se aruncă lăturile. în afara acestor ziduri erau executaţi oamenii, înăuntru ştim de la Psalmist ce era.

Părintele Ghelasie aparţinea cu totul monahismului |i ortodoxiei, dar a avut grijă şi de noi, cei de la margine» să ne adune, să ne îngrijească, să ne spele, să ne iubească
ne arate calea de urmat, aceea a răstignirii, a suferinţei întru Hristos, pe care-o urma el. Teologia Părintelui Ghela- sie mi-este străină, este mult deasupra mea. M-am apropiat de monahism la o vârstă care presupune maturitate spre bătrâneţe. In ceea ce am făcut eram mai mult bătrân, eram foarte bătrân şi ar fi trebuit să mă apropii de moarte.

Cuviosul Ghelasie, Chip al iubirii dumnezeieşti, s-a ocupat puţin de mine. Trebuie să mărturisesc că acuma înţeleg că poate noi l-am omorât cu păcatele noastre, pentru că el şi le-a asumat, noi nu le puteam asuma. De aceea am spus că sunt puţin cam nebun că am venit aici să vorbesc despre Părintele Ghelasie, pe care nu l-am cunoscut. Acum încep să-l cunosc, cu ajutorul altui Părinte care m-a luat în braţe şi mă poartă. Spuneam odată că cel mai mare dar al unui duhovnic mare plecat la Domnul este un alt duhovnic. Mi s-a oferit acest dar uriaş. Am alergat aici cu o bucurie extraordinară ca să-i întâlnesc pe ghelasienii mei. Nădăjduiesc ca cei care-l privesc pe Părintele Ghelasie ca pe un spirit în Ortodoxie să înţeleagă ironia şi dragostea pe care o pun în acest cuvânt.

Părintele Ghelasie a fost o taină pentru noi toţi, atâta vreme cât a trăit. Nimeni n-am ştiut cine e. Părea un mo- nah foarte simplu, puţin plecat cu pluta, consideram noi, foarte greu de înţeles. Nu avea nimic din statura celorlalţi ieromonahi, care cunoşteau atât de mult cât cunoştea el, care trăiau ortodoxia cum o trăia el. In ultimii trei ani, după ce s-a zăvorât, probabil Dumnezeu, văzând cât de căzut sunt, a hotărât să stau lângă Părintele Ghelasie, să fiu unul dintre cei patru monahi care-1 îngrijeau. Datoria mea era să-i fac focul, pentru că geamul chiliei Părintelui era neîncetat deschis în orice anotimp, aşa cum Părintele Ghelasie umbla desculţ, fără ciorapi, în orice anotimp.

Dacă vi se pare puţin, vă rog din suflet să încercaţi o iarnă acest lucru, şi să vă întrebaţi apoi de ce n-aţi reuşit şi de ce a reuşit Părintele Ghelasie să umble fără ciorapi iarna sau toamna, pe frig mare sau pe umezeală. Nu ştiu cine a fost Părintele Ghelasie, după ce-a plecat la Domnul mi-am adus aminte de câteva momente, peste care am trecut cu foarte mare uşurinţă. Cum vă spuneam, eram dator să-i aduc câteva ierburi pe care le gusta Şi să-i fac focul.

Chilia Părintelui era o lume, un labirint în care trebuia să te strecori de fiecare dată ca să nu dărâmi ceva, şi bineînţeles că de fiecare dată o făceai. întâlnirea cu Părin- tele Ghelasie nu era chiar dintre cele mai uşoare, pentru că te făcea să simţi păcatul din plin şi să te descoperi cam ceea ce eşti. Eu eram o vacă încălţată de exemplu, printre altele, pentru că reuşeam să-i cam dărâm totul, îmi spunea: „Ai crăpi, agăţi tot pe unde treci, dărâmi tot”. Veneam dintr-o lume în care eram obligat să observ cam tot, dar mai ales ce era negativ în om. In lumea artistică eram tare obişnuit să clevetesc, să mă plâng, să văd în alţii vina şi nu în mine.

Părintele Ghelasie m-a pus să mă privesc în mine şi să mă văd aşa cum sunt, însă până în pragul deznădejdii. M-a făcut să înţeleg că orice păcătos, chiar atât de mare cum sunt, are toate şansele să se mântuiască. Am ajuns la el cumva întâmplător, prin Părintele Inochentie, pe care-l întâlnisem în Gara de Nord, şi care m-a invitat Ia Frăsinei, în ’90. Am venit la Frăsinei în '92. M-am dus la Părintele Inochentie, care m-a trimis la Părintele Ghelasie. In clipa în care l-am întâlnit pe Părintele Ghelasie, am înţeles pentru prima dată că există şi o altă dimensiune a vieţii care o trăiam şi pe care-am trăit-o din plin. De foarte multe ori am fost bucuros şi mi s-a părut că sunt împlinit, pentru că am avut parte de oameni minunaţi în meseria pe care-am făcut-o.

Se spun multe despre artişti, se ştiu foarte puţine şi mai ales se ştie foarte puţin din viaţa lor lăuntrică, deosebit de chinuită, devoratoare. Teatrul românesc, în perioada comunistă, s-a luptat din răsputeri să exprime adevărul şi să arate oamenilor că există o cale foarte importantă care nu este calea roşie, stângă, ci o cale dreaptă, din acest spaţiu al bucuriei, de multe ori, şi de ce spun al bucuriei? Pentru că în majoritatea spectacolelor pe care le-am jucat, Bunul Dumnezeu a vrut să fie spectacole cu mari probleme. Totdeauna aveam de înfruntat două-trei rânduri de cenzură până să iasă spectacolul. Şi ne bucuram când ieşea şi sălile erau arhipline şi biletele vândute. Din acest spaţiu al satisfacţiei spirituale m-a pescuit Părintele Ghe- lasie şi, din clipa în care l-am întâlnit, am înţeles că tot ce trăisem a fost o etapă premergătoare celei care urma şi nu ştiam ce.

Cuviosul Ghelasie Isihastul, Chip al iubirii dumnezeieşti, a fost singurul om care m-a învăţat desăvârşit ce înseamnă iubirea. Eu credeam că ştiu ce înseamnă iubirea, pentru că trupa în care am lucrat ani şi ani de zile se dăruia cu totul publicului, până la sacrificiu. De foarte multe ori spuneam: „Aicea s-a încheiat băieţi, pregătiţi-vă valizele, că mai departe nu mai mergem”. Aşa a vrut Dumnezeu, să mergem mai departe, poate pentru că a fost acest sacrificiu făcut publicului cu toată dragostea.

Dumnezeu mi-a arătat calea spre mănăstire şi Părintele Ghelasie m-a făcut să mă despart fără nici un fel de durere de viaţa pe care-o iubeam atât de mult. Eu nu mă pot plânge decât de teroarea comunistă, securistă, de bestialitatea cu care era tratat poporul român, nu eu. Dacă ar exista cuvântul noroc pot spune că eu am fost un om scâlciat în noroc, am tăcut şi am spus lucruri pentru care alţii ar fi îost lichidaţi, eu n-am păţit nimic.

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat acesta experienţă, că m-a ridicat ca să văd golul lumii în care trăiam, golul fără de Dumnezeu, pentru că am trăit într-o lume care, deşi spunea că e credincioasă, era o lume fără Dumnezeu. Cuviosul Ghelasie m-a făcut să înţeleg acest lucru şi că trebuie să-L găsesc pe Dumnezeu, chiar şi o vacă încălţată trebuie să-L afle pe El. Şi de foarte multe ori când veneam în chilia Părintelui şi mă plângeam de ceea ce mi se întâmplă în mănăstire, Părintele Ghelasie mă făcea vinovat pe mine evident, fiindcă eu eram vinovat, şi de foarte multe ori mi-a venit să lovesc, pentru că mi se părea o nedreptate strigătoare la cer.

Nu am fost un tip comod, nici pentru mine nici pentru alţii, am trecut prin nişte încercări deosebite, şi mi se părea că mi se cuvine cel puţin respect, dacă nu altceva. Părintele Ghelasie mi-a demonstrat că nu mi se cuvine nimic, şi cu toate acestea în clipa-n care ieşeam din chilia Părintelui Ghelasie, nu făceam doi-trei paşi şi eram furios, vânăt, pentru că nu înţelegeam că mă golea de ură, de neputinţă şi mă umplea de iubire.

Ieşeam de la el din chilie muribund, pentru că-i spuneam: „Nu ştiţi ce înseamnă ce-am făcut noi acolo, nu ştiţi ce-nseamnă să te baţi cu securitatea şi cu comuniştii, aţi stat aicea la rugăciune în biserică şi noi nc-am bătut acolo şi astăzi ne scuipaţi toţi, ne aruncaţi afară, nu există nici un fel de recunoştinţă pentru fiii neamului, am cărat morţi, s-a tras în noi, am fost condamnaţi la moarte, am fost prinşi, am fost torturaţi, ce faceţi voi?”. Părintele Ghelasie, de fiecare dată mă golea de aceste neputinţe şi de
înţelesurile greşite ale vieţii, îmi arăta că faţa are doi obraji şi că trebuie pălmuiţi amândoi ca să poţi afla liniştea, pentru că împlineşti cuvântul Evangheliei. Asta ne-a învăţat Părintele Ghelasie, să aflăm calea suferinţei hristice, care este-o cale a eliberării şi de aceea îl numesc Chip al iubirii dumnezeieşti.

A fost scuipat Părintele Ghelasie, i s-au rupt în faţă cărţile, a fost hulit, calomniat şi nedreptăţit şi necitit este şi-n continuare. Dacă ar fi să fac o istorie pe scurt aş spune că a fost şi este în continuare un om care este într-o bătălie bineînţeles biruitoare cu satana, pentru că el ne-a făcut să înţelegem că pe toţi oamenii trebuie să-i iubim. M-a făcut să înţeleg, nu ştiu dacă am înţeles atât de profund încât să şi trăiesc acest lucru, plenar, astăzi, ca el, dar el aşa a iubit. Calomniile care au pornit împotriva lui au venit de la cei care au fost gata să-şi dea viaţa pentru biserica ortodoxă, de la ascorişti. Ei l-au întâlnit primii pe Părintele Ghelasie, au citit pe sărite, n-au înţeles nimic, s-au dus la Părintele Stăniloae şi-au prezentat aşa cum credeau ei, aşa cum au înţeles ei că este Părintele Ghelasie.

Părintele Stăniloae, Dumnezeu să-l aşeze în rând cu toţi Sfinţii, era obosit, aştepta chemarea Domnului, soţia îi murise şi îi iubea nespus de mult pe ascorişti, aşa cum îi iubeam şi noi şi le-a dat dreptate, fără să cerceteze foarte mult ce anume spune Părintele Ghelasie cu adevărat şi ce este doar o interpretare. Nu l-a judecat foarte aspru, dar din această clipă a pornit avalanşa calomniei şi-a necunoaşterii. Ascoriştii au terminat facultăţile, au intrat în viaţă ca practicanţi ortodocşi, ca iubitori ai lui Hristos în biserica noastra strămoşească, şi au rămas cu impresia că Părintele Ghelasie este un înşelat. Atât de stupidă şi neadevărată a fost această impresie încât la un moment
dat i-au prezentat unuia dintre cei mai mari duhovnici ai noştri, ideea că Părintele Ghelasie considera pâinea hari- că, aşa se chema atunci, drept împărtăşanie. Desigur că Părintele care-a auzit acest lucru, l-a considerat pe Părintele Ghelasie un eretic.

Nenorocirea a fost că nu şi-a pus nici măcar o clipă întrebarea ce se întâmplă cu Sfânta Mănăstire Frăsinei în clipa în care se împărtăşeşte cu un eretic, ce se întâmplă cu preoţii, ce se întâmplă cu ierarhii care vin acolo, când se împărtăşesc cu un eretic? Nu şi-au pus această întrebare. Personal am stat de vorbă cu unul dintre cei mai iubiţi duhovnici ai noştri plecat la Domnul şi Domnul să-l ierte în primul rând şi să-l aşeze în rând cu sfinţii şi mi-a spus această grozăvie, cum să nu-l considere eretic când Părintele Ghelasie spune că pâinea harică este împărtăşanie. Când s-a spus acest lucru, unde este scris acest lucru? L-am întrebat atunci cu smerenia toată de care eram capabil dacă a citit măcar o pagină şi s-a înroşit ca o fecioară şi-a spus că nu, dar el crede desăvârşit în cuvintele acelea pentru că aceia sunt nişte credincioşi foarte buni. Cred că aceia erau nişte credincioşi foarte buni, pentru că nimeni nu este infailibil, ba, pardon, Papa de la Roma. Deci nimeni nu este infailibil, toţi pot greşi.
Nimeni n-a cercetat şi acest lucru s-a împrăştiat în lumea ortodoxă, şi mai mulţi Ierarhi au ajuns la această concluzie, mai mulţi duhovnici mari au ajuns la această concluzie, necercetând nimic din vasta operă a Cuviosului Ghelasie, Chip al iubirii dumnezeieşti. Un singur om, Arhimandritul Mina Dobzeu, Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu a venit să-l prindă-n cuvânt. Eram acolo, întâlnirea lor este înregistrată, a iost lăsată la Frăsinei, eu am fost acolo şi-am ascultat-o. S-au despărţit ca prieteni.

Părintele Mina i-a spus să aibă grijă de el, Părintele deja era-n suferinţă mare, şi a spus că într-adevăr câteva acatiste de-ale lui sunt unice. Aceasta a fost părerea unui om care l-a cercetat cu adevărat pe Părintele Ghelasie, restul s-au bazat numai pe interpretări ale unor credincioşi.

Asta m-a învăţat Părintele Ghelasie, să nu mă supăr pe aceia care nu l-au citit, pentru că nici eu nu l-am citit aşa cum ar fi vrut Părintele Ghelasie, am preferat să încerc să-i urmez alte lucruri, alte învăţături, practice. Urmarea întâlnirii dintre Cuviosul Ghelasie şi Cuviosul Arhimandrit Mina Dobzeu a fost o splendidă închinare, pe care Părintele Ghelasie a făcut-o tuturor calomniatorilor lui.

Acesta a fost Părintele Ghelasie, atât cât l-am cunoscut eu acolo, am văzut un om care a fost cu adevărat gata să-şi întoarcă şi obrazul celalalt, să ierte de şaptezeci de ori câte şapte pălmuirile, scuipările, loviturile, pietrele aruncate asupra lui. Pe nimeni n-a judecat niciodată şi în secunda în care îndrăzneam să judecăm pe cineva, primeam ce meritam. Lucrul acesta, cel puţin mie, un om foarte agitat, şi care eram la pragul deznădejdii, mi-a adus o linişte desăvârşită şi-am înţeles, nădăjduiesc că am pornit spre această înţelegere că toate câte le trăim se află în grija lui Dumnezeu. Şi în secunda când, oricât de păcătos ai fi, oricât de ticălos ai fi, strigi sincer la Dumnezeu, te aude, dar trebuie să laşi să-şi facă lucrarea cu tine.

Dacă acest lucru este puţin pentru un om care a trăit în răspăr mai mult de jumătate din viaţă, dacă acest lucru vi se pare puţin, înseamnă că Părintele Ghelasie nu merită titulatura aceasta pe cure doresc să i-o punem de Chip al iubirii dumnezeieşti. Am citit la ceilalţi mari duhovnici totdeauna critici mai r uternice sau mai puţin puternice, la una sau alta din probleme pe cate le trăim şi care sunt acât de înfricoşătoare, sau ni se par. La toace acestea Părintele a răspuns cu patru poveţe: să nu te alarmezi, să nu te contrazici, nu-ţi arăta nevoinţa şi nu blama răul. încercaţi să le aplicaţi şi încercaţi să le descoperiţi sensul profund duhovnicesc, şi veţi vedea că veţi sta în această furtună pe care-o trăim noi, românii, liniştiţi şi cu Hristos, că nu veţi mai putea trăi în afara Bisericii ortodoxe, că este imposibil ca, urmând sfaturile Părintelui Ghelasie, să trăieşti altfel decât ne-a cerut Domnul nostru Iisus Hristos.

Şi veţi descoperi ceva uluitor, că şi discutam asta cu Părintele Cornel, că de fapt nu mai există suferinţă-n lume, întreaga suferinţă a trăit-o Domnul nostru Iisus Hristos şi că dorinţa de-a fi răstignit este o dorinţă care aduce bucurie, împlinire. Nu este nimic înfricoşător în ea, pentru că pe cruce veşnic va sta Domnul Iisus, cel care este Calea, Adevărul, Viaţa, Bucuria, Lumina, Sensul vieţii. Şi atunci care este durerea răstignirii ? Ne-au răspuns cei ca- re-au fost în temniţele comuniste, când s-au întâlnit între ei şi-au spus aceea uluitoare sintagmă, năucitoare: „Mi-e dor de Aiud” şi astăzi ştiu ce a însemnat Aiudul.

Acesta este chipul Părintelui Ghelasie şi am s-o rog pe Măicuţa Ecaterina şi pe Măicuţa Antonia să aducă icoana Părintelui, o icoană pe care au pictat-o pentru acest moment. Nădăjduiesc că Dumnezeu o să mai îngăduie să mai trăiesc câţiva ani să pot vorbi despre Părintele Ghelasie Isihastul, Chip al iubirii dumnezeieşti.

Nădăjduiesc mai mult, ca şi după plecarea mea, să se poată spune: „Şi vaca asta încălţată a fost unul dintre ăia care i-au urmat Părintelui Ghelasie”. Mi se pare o denumire tare potrivită mie asta, de aceea o tot repet, mă amuză şi mă împlineşte şi în acelaşi timp mă împinge ca să fiu şi mai precis, la ceea ce voi face de azi înainte.

Fragment din cartea "DIALOGURI LA HOTARUL DE TAINĂ"

Cumpara cartea "DIALOGURI LA HOTARUL DE TAINĂ"

• Grija lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Sa-i lasam pe copii in grija lui Dumnezeu, rugandu-ne pentru ei
  Publicat in : Credinta
• Anticonceptionalele
  Publicat in : Morala
• Recunostinta - drumul spre smerenie
  Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: