In legătura dintre voluntariat şi sănătatea fiziologică a omului, spiritualitatea creştină vede dispoziţia pentru ajutorarea aproapelui ca pe o stare duhovnicească sănătoasă. In Revelaţia creştină şi în întreaga reflecţie patristică, omul este înţeles ca fiind o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, în vederea asemănării cu El. El poartă, aşadar, în sine, fiinţial, chipul iubirii veşnice, al slujirii şi al comuniunii desăvârşite ce caracterizează însăşi Viaţa Sfintei Treimi, şi are vocaţia asemănării cu Dumnezeu. Este destinat, cu alte cuvinte, să slujească semenilor şi să îşi întregească viaţa interioară, prin deschiderea, în iubire, către alţii, luminat şi întărit de iubirea lui Dumnezeu.

In înţelegerea teologiei, semenii - purtători ai chipului lui Dumnezeu - sunt cei împreună cu care fiecare dintre noi este chemat la refacerea comuniunii de iubire, restaurând, prin aceasta, unitatea firii omeneşti. Dezvoltarea chipului, în asemănare, este posibilă prin comuniune. Dacă egoismul a intrat în lume prin Adam, separându-i pe oameni de Dumnezeu şi între ei, restaurarea a venit în lume prin Hristos. El a vindecat firea omenească de egoism şi de moarte, prin jertfa Sa. Prin Hristos, şi în Duhul Sfânt Care ne deschide către Hristos, iubirea omului arătată semenilor sporeşte şi devine slujire spirituală şi rădăcină a solidarităţii şi a voluntariatului social. Cei ce au ales să-l slujească lui Dumnezeu sunt ajutaţi de El în slujirea lor pentru semeni, fiind întăriţi de slujirea Lui desăvârşită, arătată nouă în Fiul, Care S-a dăruit pe Sine lumii pentru mântuirea noastră. De aceea, şi din perspectiva spiritualităţii creştine, conectivitatea socială este rodul comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu constituie, în ultimă instanţă, rădăcina slujirii spirituale şi sociale a semenilor. încât, sănătatea relaţiilor comunitare şi starea de sănătate fiziologică sunt date, în ultimă instanţă, de sănătatea spirituală a omului.

Chiar şi reflecţia filocalică, produsă în spaţiul monahismului răsăritean, preocupat de osteneală şi asceză, lucrări ce constrâng la singurătate şi tăcere, cuprinde rânduri admirabile despre convieţuirea oamenilor. „Locuirea la un loc cu alţii este mai sigură decât singurătatea. Despre trebuinţa locuirii la un loc e martor cuvântul sfinţit al lui lisus şi Dumnezeu: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Iar despre primejdia singurătăţii, Solomon zice: «Vai celui singur, că atunci când va cădea nu este cine să-l ridice pe el» (cf. Ecclesiastul 4,10); [...] coborârea lui Dumnezeu la noi nu s-a făcut în pustiu, ci în cetăţi şi în mijlocul oamenilor păcătoşi. Deci e trebuincioasă buna înţelegere a unei vieţuiri la un loc şi e primejdioasă singurătatea.

Mai trebuie spus şi că obişnuinţa însingurării pustnicilor nu este acelaşi lucru cu însingurarea de care suferă astăzi unii locuitori ai marilor oraşe. Avem de-a face cu două forme distincte, chiar opuse, de singurătate. Una este singurătatea celor care-i resping pe semeni, sau care nu pot să găsească un folos de pe urma întâlnirii cu ei. Altceva este singurătatea pustnicului, care, deşi se îndepărtează de lume şi vieţuieşte departe de ea, îl primeşte cu drag pe fiecare semen ajuns la chilia lui. însinguratul anxios sau deprimat al lumii urbane de astăzi se ascunde în ea, şi după lucrurile ei, ca să nu vadă chipurile semenilor şi să nu fie văzut de ei, ca să nu audă cuvintele şi să nu primească îmbrăţişările lor.

Pustnicul însă, se îndepărtează de lume - înţeleasă de el ca întindere a lucrurilor şi ca loc al captivităţii materiei, pentru a-i vedea mai bine pe semeni, pentru a rezona mai strâns cu nevoile neştiute ale fiecărui om pentru care se roagă. La o distanţă protectivă faţă de lume, depărtat de ispitirile ce pot veni din lucruri, prin formele şi posibilităţile lor de întrebuinţare, pustnicul se roagă pentru toţi semenii săi. In sufletul lui se înfiripă şi se întăreşte tot mai mult o grijă cuprinzătoare, un fel panoramic de a vedea, din perspectiva căruia asumă lumea, laolaltă cu toţi semenii şi întreaga creaţie cu toate vieţuitoarele ei. Pentru toţi şi pentru toate se roagă pustnicul, în singurătatea lui. Sufletul, mintea şi inima lui sunt încăpătoare. In ele pot intra suspinul, durerea, încercarea oricui. Poate intra şi bucuria frumuseţilor Creaţiei, deodată cu mulţumirea adusă Creatorului. Şi, fiind ospitalier şi generos, rugându-se pentru alţii, pustnicul foloseşte materia lumii şi timpul vieţii ca prilej de slujire a semenilor şi de doxologie. Cu poftele saturate de gadget-urile digitale, însinguratul autoizolat din marile metropole trăieşte o altă pustnicie, într-o interfaţă digitală. Viaţa lui e împresurată de lucruri, dar neîncăpătoare pentru semeni. Sufletul lui e pustiu de oameni, dar e plin de materia lumii, ca singură sursă de întreţinere a vieţii. Materia lumii şi timpul vieţii sunt puse să-i slujească simţurile, oferindu-i plăcere şi cultivându-i o tot mai profundă uitare de sine şi de semeni.

Diacon Adrian Sorin Mihalache

Esti ceea ce traiesti,  Editura Trinitas

Cumpara cartea "Esti ceea ce traiesti"

• Sensul voluntariatului
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: