Valorificarea sau suprimarea suferintei?

Valorificarea sau suprimarea suferintei? Mareste imaginea.

Cu toate că în planul vieţii spirituale se pot trasa anumite corespondenţe, cel puţin la nivel formal, nu trebuie să uităm că rămân totuşi diferenţele de fond. In creştinism, problema suferinţei trebuie privită în cadrul doctrinar mai larg, şi anume trebuie legată de hristologie şi de soteriologie. S-a putut observa în această parte de evaluare cum unii părinţi ai Bisericii formulează o întreagă „teologie a suferinţei". Dacă pentru budism suferinţa  trebuie suprimată, ca fiind neconformă cu natura umană, pentru creştinism patimile sunt cele care trebuie înlăturate (transformate), iar un rol important în acest sens îl are însăşi suferinţa.

La o primă vedere, distincţia constă cel puţin în atitudinea faţă de suferinţă. Diferenţa de atitudine se vede în faptul că budiştii nu pot înţelege şi nu pot accepta un lisus răstignit, nu pot înţelege importanţa crucii şi a răstignirii în iconomia mântuirii. Cu toate că unele idei referitoare la semnificaţia crucii şi-ar putea găsi un corespondent în budism (cum ar fi, de pildă, asemănarea dintre „non-eu" şi răstignirea „eului", ca formă de renunţare la egoism şi la dorinţele păcătoase - despre care am discutat în capitolul precedent), budiştii văd în imaginea lui Hristos răstignit un peisaj dezolant:

Budiştii, care văd statuia lui Iisus pe cruce, o compară cu cea a lui Buddha. Evident, cele două statui nu sunt asemănătoare. Buddha este aşezat cu picioarele încrucişate pe un lotus, având un mic surâs şi o stare de linişte şi iluminare. în comparaţie, statuia lui lisus denotă o oboseală, o slăbiciune amestecată cu suferinţa morţii. Prima reprezintă perfecţiunea, a doua, marele sacrificiu ce a avut loc în vederea perfecţiunii.

Această neînţelegere apare nu doar la budiştii de rând, ci chiar la un gânditor de talia lui D. T. Suzuki, pentru care Hristos cel răstignit reprezintă „o imagine îngrozitoare". Departe de a pune în relaţie ideea de „non-eu" cu semnificaţiile spirituale ale crucii, Suzuki consideră, dimpotrivă, că actul răstignirii este cea mai puternică afirmare a „eului" personal: „[întrucât nu există nici un „sine"] nu este nevoie de crucificare, nu trebuie să urmeze nicio ucidere a trupului, putem fi scutiţi de imaginea îngrozitoare a Celui răstignit la marginea drumului". Budiştii nu pot accepta nici măcar o comparaţie între sacrificiu] lui Hristos şi sacrificiul pe care îl face un bodhisattva în vederea eliberării de suferinţă a tuturor făpturilor. In plus, spre deosebire de un bodhisattva, care este un ideal uman prin excelenţă, budiştii ştiu că pentru creştini Hristos nu este doar Omul perfect, ci este şi Dumnezeu, ori în acest acest punct se creează o divergenţă de optică fundamentală.

Pentru un creştin, semnificaţiile crucii sunt definitorii în înţelegerea problemei suferinţei şi ele se răsfrâng cu totul în viaţa practică. Pe această „teologie a crucii" (care în ortodoxie este nedespărţită cie realitatea învierii, fapt ce face ca nuanţele de cenuşiu să se estompeze cu totul) se fundamentează întregul „parcurs" duhovnicesc al creştinului. Dacă pentru un budist legea karmică explică întru totul raportul dintre faptă şi suferinţă (nimic din exterior nu generează suferinţa ci ea este întru totul rodul faptelor akusala, cu toate implicaţiile de ordin mental pe care le-am semnalat), pentru un creştin paradigma crucii oferă un răspuns mult mai complex la problema suferinţei umane. Aşa cum ara precizat, scopul cercetării noastre nu este de a prezenta sau de a aduce în discuţie problema suferinţei creştine în toată complexitatea ei, însă aici, spre finalul tezei, încercăm să redăm schematic cîteva aspecte distinctive ale problemei suferinţei în creştinism, aspecte care sunt legate mai ales de semnificaţiile crucii:

a) Pentru creştinism, suferinţa nu este în mod determinist o consecinţă a păcatului. Prin legea karmică, budismul oferă o explicaţie extrem de simplistă prin care suferinţa trebuie asumată: până nu vor fi anihilate toate efectele karmice care provin din faptele săvârşite în vieţile trecute, suferinţa nu va putea fi suprimată. Fireşte, acest schematism nu poate fi aplicat în creştinism. Este suficient să invocăm aici patimile de bună voie ale Domului Hristos care nu sunt o consecinţă a păcatului. Crucea lui Hristos este nemeritată datorită stării Sale de neprihănire. Fireşte, pentru ceilalţi oameni la care „prihănirea este amestecată cu neprihănirea"suferinţa este, în mare parte, consecinţa păcatelor personale, însă aici intervin alte nuanţe.

Şi creştinismul subliniază faptul că, în mare parte, fiecare îşi cauzează propria suferinţă, în măsura în care fiecare este în totalitate responsabil pentru păcatele personale, insă ea nu trebuie privită doar ca pedeapsă pentru păcat, ci mai degrabă ca o suferinţă resimţită în urma ruperii legăturii de comuniune cu Dumnezeu. Această sciziune conduce la o percepţie greşită a lumii, la o golire de sens, la o privare a crucii (şi a suferinţei) de înţelesurile ei duhovniceşti. Omul, din cauza ignoranţei (această ignoranţă are, aşa cum am văzut, alte conotaţii decât în budism şi ar putea fi definită ca ne-cunoaştere a voii Iui Dumnezeu), sau pentru a-şi satisface poftele sale egoiste, „îşi pregăteşte singur propriul infern, închizându-se faţă de iubirea divină care, doar ea rămâne neschimbată."iOI/ Prin păcat, omul nu face altceva decât să rupă comuniunea cu Dumnezeu, mai târziu resimţind această sciziune ca pe o suferinţă: „suferinţa nu este decât eşecul iubirii răspuns a omului la iubirea lui Dumnezeu".

Cu alte cuvinte, suferinţa este amplificată în om atunci când el nu-i descoperă un sens: „şocul de nedepăşit al celui care suferă nu este neapărat intensitatea ori durata suferinţei, cât neputinţa de a găsi o justificare a suferinţei". Această lipsă de sens este o consecinţă directă a patimilor. Din cauza lor, omul nu conştientizează valoarea crucii şi, în pornirile sale egoiste, îşi dezvoltă cât mai mult instinctul de posesiune asupra lucrurilor acestei lumi. El nu mai percepe lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, ci vrea să o utilizeze în alte scopuri. In loc de a căuta mântuirea, devine pragmatic, vrea să se folosească pentru satisfacerea poftei pătimaşe de oamenii şi de lucrurile din lumea aceasta. Totodată însă el simte ca o durere descompunerea acestei lumi şi a propriei sale existenţe; „el o simte ca pe o mâhnire, deoarece a legat afecţiunile ce alcătuiesc propria sa fiinţă de imaginea acestei lumi care dispare. Acest ataşament de lucrurile acestei lumi este resimţit cu deosebită putere de cei ce nu cred că există o altă transformare a acestei lumi după viaţa pe care o cunoaştem noi acum." Insă suferinţa mundană este depăşită de creştin, pentru că (el) nu vede natura vremelnică a structurilor acestei lumi şi ale propriei existenţe ca ducând spre o răstignire fără speranţă sau îndreptându- se spre o moarte definitivă, finală. El vede această situaţie şi o trăieşte anticipând răstignirea de la sfârşitul ei cu speranţă, speranţa într-o viaţă superioară şi neschimbătoare.

Fiecare ştie că bunurile materiale pe care le adună sunt trecătoare şi această cunoaştere umbreşte plăcerea oferită de ele. In acest sens, lumea şi propria noastră existenţă în ea sunt o cruce, pe care o vom purta, până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti. Omul nu se poate bucura deplin de daruri, cruce cu speranţa învierii şi, astfel, cu bucurie, în vreme ce cei fără credinţă, trebuie să trăiască această experienţă cu tristeţe sporită, cu sentimentul că existenţa este lipsită de sens şi cu o disperare ce nu şi-o pot alina întru totul.

b) Suferinţa are un rol pedagogic, fiind un fel de medicament pentru păcat. Intr-un fel, suferinţa este singura modalitate prin care poate fi suprimat păcatul de la rădăcină, pentru că prin ea se probează limitele condiţiei omeneşti:

(...) e singura (s.n.) cale spirituală pe care se duce lupta efectivă cu păcatul ca hipertrofiere a eului, singura forţă ce poate fi opusă păcatului. Prin nimic altceva nu poate fi învins păcatul dinăuntru. Iar el numai dinăuntru poate fi învins, întrucât este o realitate spirituală produs al libertăţii, şi ca atare tot numai prin libertate trebuie depăşit. Alte metode nu pot învinge păcatul decât nimicindu-l pe păcătos [...]. Suferinţa, ca metodă de reducţie a păcatului, are, pe de o parte, un caracter spiritual şi unul trupesc, iar pe de alta, un rost negativ şi unul pozitiv. Trupul suferă când voinţa caută să-i limiteze inerţia şi hipertrofierea în pofte şi pasiuni, iar spiritul de asemenea, când voinţa e a lupta cu orgoliul, cu vanitatea, cu ura, cu egoismul. Fără această autoînfrânare împreună cu suferinţa, omul nu poate convieţui cu semenul său în raport de îngăduinţă nicicum de comuniune, nici nu-L recunoaşte pe Dumnezeu.

Prin suferinţă, aşadar, este abolit păcatul care rupe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Dacă prin păcat omul se închistează, nu mai are puterea de a vedea în ceilalţi chipul divin, suferinţa vine să surpe acest ecran opac şi să distrugă patima iubirii de sine, adevărata rădăcină a tuturor relelor:

Suferinţa se arată astfel ca o forţă ce topeşte gheţarii din jurul eului, ce subţiază zidurile egoismului (s.n.). Suferinţa e calea spre comuniune, spre Dumnezeu ca „Tu" suprem al nostru, şi spre semen ca „tu" egal. Cui îi trimite Dumnezeu suferinţa, îi dă puterea care îi deschide drumul spre Sine. Suferinţa este în general mijlocul de reducţie a egoismului, de deschidere a orizontului moral al insului; ea face loc în forţa lui Dumnezeu şi a altor subiecte omeneşti. „Jertfa este ieşirea eului din egoitatea sa izolată, deschiderea mea în forţa ta" spune F. Ebner. Dar această ieşire din sine înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu, autolimitarea eului, punerea lui la dispoziţia lui Dumnezeu iar aceasta e suferinţa [...]. Unde omul nu vrea să facă acest act de intrare, prin suferinţă şi moarte, în legătură cu Dumnezeu, moare fără să vrea, căci fără Dumnezeu fiinţa creată nu poate trăi. Acolo moartea e pedeapsă. Unde însă suferinţa şi moartea e acceptată ca jertfă, deşi e o urmare a păcatului, el scapă de păcat.

c) Suferinţa trebuie acceptată şi asumată. „Ea trebuie să fie ceva foarte preţios, dacă dintr-o mulţime de alte posibilităţi, Dumnezeu alege să ne mântuiască prin suferinţa maximă a Fiului Său." Pentru creştin, suferinţa înseamnă întâi de toate o participare la suferinţa lui Hristos. Suferinţa creştinului are un caracter „teopatic", este un ecou al pătimirii Domnului pe cruce, este o împreună pătimire a Domnului cu cel aflat în suferinţă. Paul Evdokimov, având în vedere caracteml teopatic al întregii vieţi a creştinului, afirmă că „orice botezat este o fiinţă stigmatizată în chip nevăzut, o fiinţă care poartă o rană adâncă a destinului celorlalţi şi adaugă ceva la suferinţa lui Hristos intrat în agonie până la sfârşitul lumii. «A urma» pe Hristos înseamnă a coborî după El în adâncul prăpastiei lumii noastre."

Dacă pentru Buddha ţinta finală este suprimarea suferinţei în toate formele ei, pentru cei care îl urmează pe Hristos suferinţa este o realitate care va rămâne până la sfârşitul veacurilor, iar acest lucru reiese în mod evident din antiteza dintre mesajul lui Hristos şi natura acestei lumi. Insă odată adusă discuţia în acest punct, este cât se poate de limpede că orice comparaţie cu modul în care este înţeleasă suferinţa în budism devine practic imposibilă.

Constantin Cretu

Suferinta in budism si crestinism, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Suferinta in budism si crestinism"

 

Pe aceeaşi temă

27 Iulie 2018

Vizualizari: 174

Voteaza:

Valorificarea sau suprimarea suferintei? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE