Zeii
In fruntea panteonului vechilor chinezi era o divinitate foarte putin bine definita, San-ti ("imparatul de sus"), al carei nume complet avea sa fie, odata cu venirea la putere a dinastiei Ciou, Hao tien San-ti ("imparatul de sus al vastului cer"). Se considera ca in perioada veche a fost adorat cerul insusi, reprezentat sub forma materiala si cu timpul s-a ajuns la o conceptie care reprezenta cerulsub forma antropomorfa, ca un suveran suprem, guvernator al lumii.
Supremul imparat era considerat ca are, acolo in cer, familia sa si o intreaga curte, supusii sai provenind din sufletele celor morti, care aveau in cer o situatie intru totul asemanatoare celei de pe pamant.
Dupa San-ti era adorat la vechii chinezi Hu-tu. ("stapanul pamanlui"). Zeul pamantului era un zeu sangeros. I se aduceau chiar si sacrificii omenesti la inapoierea din razboaie.
Erau apoi adorati: mama soarelui, zeita lunii, zeul vantului, zeul ploii, zeul fulgerului etc. Ca divinitati mai mici erau adorati: zeul portilor, zeul vetrei, al fantanii, al tesutului. Pana si animalele aveau zeii lor, ca stramosul cailor, caruia i se aduceau sacrificii inainte de plecarea la vanatoare sau la razboi.
Divinitatile minore amintite mai sus sunt mai degraba spirite ale naturii, spirite cu care chinezii vechi au populat intreaga natura, fara ca pentru aceasta sa se poata spune ca religia lor ar fi fost pur si simplu animista, deoarece in conceptia chineza spiritele locuiesc in natura, nu patrund natura, cum se intampla in animismul propriu zis. Dar in afara de spiritele naturii, chinezii au avut totdeauna un cult deosebit pentru spiritele stramosilor. Aceasta mai ales in timpul regimului feudal.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.