Textul Masoretic este textul autoritar actual al Bibliei ebraice, considerat aproape unanim ca fiind versiunea oficiala a canonului revelat. Urmand unei indelungate traditii iudaice, Tora (cartea canonica folosita in cult), trebuie sa contina textul ebraic numai sub forma lui consonantica (doar consoane), nimic adaugandu-se si nimic indepartandu-se.
In pofida acestui lucru, poate si pentru ca intentia initiala era de a alcatui un text de uz personal, pentru studiu, cand au copiat Tora, pe langa textul original (consonantic), masoretii au adaugat si alte detalii: vocale, accente, lamuriri marginale. Adaugirile masoretilor au fost numite "masorah". Astfel, "masorah" are drept pricipal scop ferirea de greseli de citire si intelegere a textului original revelat. Textul Masoretic defineste cartile din canonul ebraic, precizeaza modul de citire al textului cartilor biblice in iudaism si arata vocalizarea si accentuarea acestuia.
Scrierile biblice ebraice, pana la Textul Masoretic
Talmudul marturiseste ca o copie originala a Bibliei ebraice era pastrata in curtea Templului din Ierusalim, pentru verificarea copistilor; printre slujitorii de la Templu se aflau si unii, special adunati si platiti, care se ocupau cu corectarea cartilor biblice. Aceasta copie originala a Bibliei ebraice este amintita de mai multe surse antice: Scrisoarea lui Aristeas; marturia lui Philo din Alexandria; marturia lui Iosif Flavius.
O alta relatare din Talmud, referindu-se probabil la un moment din vechime, spune ca in curtea Templului au fost gasite, la un moment dat, trei manuscrise diferite cuprinzand Tora; diferentele dintre cele trei au fost uniformizate in urma unor adunari ale celor intelepti.
In perioada celui de-al doilea Templu, textele nu erau supravegheate cu rigurozitatea ce avea sa ia nastere mai tarziu. Astfel, descoperirea manuscriselor de la Qumran, de langa Marea Moarta, datand din perioada anilor 150 i.Hr - 75 d.Hr, stau marturie faptului ca in aceasta perioada nu exista scrupulozitatea si uniformitatea textelor de mai tarziu.
Manuscrisele de aici infatiseaza numeroase diferente de ortografie si de sens, atat fata de Textul Masoretic, cat si intre ele. Din insemnarile marginale, se vede cum copistii se bucurau de libertatea de a alege intre mai multe variante ale textului existente la acea data.
In orice caz, cea mai mare parte a fragmentelor descoperite la Qumran, sunt vazute ca fiind mai apropiate de Textul Masoretic decat fata de oricare alta sursa veche. Potrivit lui Shiffman, 60% din textele de aici sunt de tip proto-Masoretic.
In perioada rabinica, precizia si fidelitatea textelor a inceput sa preocupe mai mult pe invatatii evrei. O subliniere a nevoii de precizie a textelor (cuvinte, litere si pronuntie), prezenta de ceva vreme in randul fariseilor, a fost facuta remarcabil de catre rabinul Akiva. Nevoia unui text perfect, fixat si sfintit in baza lui consonantica, s-a imprastiat rapid in comunitatile evreiesti de pretutindeni. Astfel, foarte usor s-a ajuns la mentalitatea ca numai o singura litera schimbata, intr-un cuvant din Tora, poate face invalid manuscrisul respectiv.
In anul 70, Ierusalimul a fost distrus de romani. In urma luptelor aprige din oras, cat si a celor din restul localitatilor, au supravietuit foarte putine manuscrise. Acest lucru a redus semnificativ variantele Bibliei ebraice aflate in circulatie. Drept urmare, nevoia unui text unic si stabil s-a accentuat si mai mult.
In aceasta perioada s-au facut si unele traduceri in limba greaca. Spre deosebire de Septuaginta, intre lucrarea lui Aquila, lucrarea lui Teodotion si Textul Masoretic actual nu exista diferente prea mari de sens. Intre textele ebraice insa, inca mai existau diferente de detaliu, acest lucru fiind vizibil in neconcordantele dintre Textul Masoretic actual si pasaje din Ghemara si alte scrieri ebraice.
Textul Masoretic
Textul Masoretic curatat de greseli si adaugiri a fost copiat, editat si raspandit de un grup de evrei, cunoscuti sub numele de "masoreti", in cadrul secolelor VII-X. Evreii numiti "masoreti" sunt deci acei invatati biblici care s-au ocupat de critica textuala a Bibliei ebraice.
Cuvantul ebraic "mesorah" se refera la transmiterea unei traditii. Intr-un sens foarte larg, "mesorah" desemneaza tot corpul de traditii evreiesti (legea orala), insa in sens restrans, precum si este folosit in cazul Textului Masoretic, acesta are un sens aparte, si anume: insemnarea cu vocale si accente a textului original ebraic (consonantic), cat si adaugarea de note marginale concise, in special privind pronuntarea unor cuvinte.
In perioada masoretilor, textul biblic ebraic a fost avut in vedere mai mult decat oricand. Astfel, ceea ce numim astazi "Text Masoretic" a luat nastere intr-o perioada de timp indelungata, intre secolele VII-XI, in scolile de scribi si rabini din Palestina (in special, in localitatile Tiberias si Ierusalim) si din Babilonia. Acesti scribi si rabini au capatat un asa mare prestigiu, prin acuratetea cercetarii critice a textului si prin identificarea erorilor literare, incat textele lor au primit si ele o autoritate suprema.
Unele diferente au ramas insa si de aceasta data, in special datorita pronuntarii diferite a unor cuvinte, in functie de regiune. Fiecare regiune, urmand traditiei scolii sale, avea un text marginal propriu, care oferea lamuriri asupra modalitatii de citire. Astfel, in regiunea Babilonia, "Scoala lui Sura" diferea de "Scoala lui Nehardea". Asemenea diferente existau si intre scolile din Israel, dintre care cea mai prestigioasa avea sa devina cea din localitatea Tiberias.
In aceasta perioada, in scrierea textelor, masoretii au inceput a urma uneia dintre scolile existente, astfel libertatea copistilor fiind limitata. Analiza copistilor se rezuma deci numai la cercetarea variantelor existente in scolile de prestigiu ale vremii.
In prima jumatate a secolului al X-lea, s-au remarcat doi masoreti de prestigiu: Aaron ben Moses ben Asher si Moshe ben Naphtali, amandoi fiind lideri ai Scolii din Tiberias. Numele acestora indica faptul ca si intre masoretii aceleiasi scoli puteau exista pareri diferite. Diferentele dintre acestia nu erau insa semnificative: consoanele textului erau aproape identice, in vreme ce numai vocalele si accentele difereau, pe alocuri. Pe langa acestia doi mai erau si alti masoreti de renume, precum Rabbi Pinchas si Moshe Moheh. Impotriva textelor acestora, cei doi masoreti numiti mai sus erau de acord.
Ben Asher a fost ultimul si cel mai de seama dintr-o familie de masoreti, cu radacini pana in secolul al VIII-lea. Ben Asher a scris un codex standard, numit astazi "Aleppo Codex", incorporandu-si marginal si parerile sale. Probabil, acelasi lucru l-a facut si ben Naphtali, insa de la el nu s-a pastrat nimic.
In pofida rivalitatii dintre scoala din Tiberias si Saadia Gaon, cel mai de seama reprezentant al scolii critice babiloniene, codexul lui ben Asher (Aleppo Codex) s-a impus ca text standard autentic pentru Biblia ebraica.
Cele mai vechi manuscrise care cuprind Textul Masoretic dateaza din secolul al IX-lea. Manuscrisul amintit mai sus, numit "Codex Aleppo", unul dintre cele mai vechi copii complete ale acestuia, dateaza din secolul al X-lea.
Manuscrisele descoperite la Qumran, langa Marea Moarta, care pastreaza si mai multe variante ale textelor ebraice, arata ca Textul Masoretic este aproape identic cu unele texte din canonul vechi ebraic, datand din secolul II i.Hr., dar difera de alte texte mai vechi.
Desi textul compus de masoreti (consoanele de baza) difera foarte putin fata de textul ebraic folosit la inceputul secolului al II-lea, general recunoscut ca autentic, cat si de textele descoperite in pesterile de la Qumran, cu mult mai vechi, acesta (TM) comporta insa multe diferente (mici, dar si mari) fata de textul Septuagintei (traducere a textului ebraic in limba greaca, in cadrul secolelor III-II i.Hr).
Textul Masoretic, baza a unor traduceri actuale ale Bibliei
Textul Masoretic este utilizat ca baza pentru traducerile din Vechiul Testament, in special de catre Bibliile protestante si, incepand cu anul 1943, si de catre unele Biblii catolice. Desi, in numerotarea cartilor canonice ale Vechiului Testament, traditia romano-catolica s-a folosit in special de Vulgata (latina), care urmeaza Septuaginta (greaca), incepand cu Conciliul II Vatican insa, ea s-a apropiat mai mult de Textul Masoretic (ebraica).
Pentru scrierile Vechiului Testament, Biserica Ortodoxa foloseste ca baza Septuaginta, cu mult mai vrednica de crezare decat Textul Masoretic, fara a-l trece insa cu privirea nici pe acesta din urma. El merita cercetat, in paralel, deoarece sunt locuri in care profetiile mesianice sunt mai clare decat in Septuaginta.
Exista insa multe diferente intre Septuaginta (greaca) si Textul Masoretic (ebraica). Astfel, Textul Masoretic nu contine urmatoarele carti: "I Ezdra", "Rugaciunea lui Manase", "Tobit", "Iudita", o parte din "Estera", "Intelepciunea lui Solomon", "Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah" (Ecleziasticul), "Baruh", "Epistola lui Ieremia" (adica "Cantarea celor trei tineri", "Susana" si "Istoria omorarii balaurului"), "Psalmul 151" si cele patru carti ale "Macabeilor".
Intre cartile din Septuaginta si cele din Textul Masoretic exista si multe diferente interne. In cartile din Septuaginta se simte un accent hristologic, aspect radical si voit evitat in scrierile Textului Masoretic, alcatuite de masoreti evrei (anti-crestini). Acesta este si unul dintre motivele pentru care Apostolii au folosit Septuaginta.
Manuscrisele de la Marea Moarta cuprind mai multe exemplare ale Vechiului Testament, unele folosite in vremea Mantuitorului, iar altele cu mult mai vechi. Datorita acestor descoperiri s-au observat puternice asemanari intre Septuaginta si textele ebraice pre-masoretice (originale). Mai multi savanti au ajuns la concluzia ca "multe texte ebraice (pastrate pana astazi) constituie textul de baza pentru traducerile din Septuaginta", lucru ce arata ca "traducerile din Septuaginta sunt intr-adevar de incredere", astfel acordandu-se "o autoritate noua traducerilor grecesti, in fata textului masoretic".
Teodor Danalache
Teodor Danalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.