Roma
Precum Sfantul Apostol Pavel in Atena, caruia “i se indarjea duhul in el, vazand ca cetatea este plina de idoli”, calatorul ortodox in Roma poate fi supus unei trari similare. Si aceasta nu in legatura cu obiectivele paganesti – acelea apartin unei istorii inca nerepetate – ci in legatura cu cele crestinesti.
Vatican
Asaltul turistic nu poate incepe altfel decat cu Vaticanul, locul unde se gaseste mormantul Sfantului Apostol Petru, deasupra caruia a fost construita cea mai mare catedrala a crestinatatii. Dar inainte de a ajunge acolo, trebuie intai sa treci de “hoardele” de ghizi si agenti turistici care te asalteaza din toate directiile rostind ca pe o mantra nesfarsita expresia “Skip the line” (este vorba de coada de asteptare de la Muzeul Vaticanului). Odata depasite aceste obstacole, ajungi in Piata Sf. Petru. Acolo poti admira imensitatea pietei, fatada incredibil de mare a Bazilicii San Pietro si statuile papilor care decoreaza giganticele colonade care inconjoara piata. Apoi, fiindca totul aici este gigantic, te asezi la uriasa coada de intrare in bazilica. Aceasta pentru ca, inainte de a intra, autoritatile Vaticanului trebuie sa se asigure ca n-ai venit sa pui o bomba, asa ca trebuie sa fii verificat ca la aeroport.
Intrand in bazilica, realizezi ca aceasta este intr-adevar enorma, aproape nepamanteana in dimensiunile ei. Unele din capelele laterale par sa fie mai mari decat Catedrala noastra Patriarhala. Este gigantic, nu pare sa fie insa si grandios. O forfota nesfarsita da spatiului o ciudata senzatie de gara decorata cu arta religioasa apuseana. Parca n-ar fi o catedrala, ci doar o realizare arhitectonica iesita din comun.
Ce ar fi iesit din comun, ar fi sa simti ca esti in locul unde Sfantul Apostol Petru a fost rastignit, pentru dragostea lui Hristos, cu capul in jos. Nimic nu pare sa iti sugereze asa ceva. Moastele Sfantului Petru nu sunt aici, poate nu au fost niciodata. “Aici nu e loc de pelerinaj, doar de turism”, parca soptesc peretii si coloanele goale.
Intr-un culoar lateral, pe o placa mare, de marmura, sunt trecuti toti papii Romei. Lista incepe cu un nume mai mare decat toate celelalte. Poate ca, pentru Vatican, aceasta mentionare a Sfantului Petru ca episcop prezumtiv al Romei este mai importanta decat realitatea martiriului sau.
Cealalta “atractie” a Vaticanului este reprezentata de Muzeu, aflat inevitabil la capatul unei linii nesfarsite de turisti. Inauntru, unul dintre marile muzee ale lumii, constituit in mare parte din colectiile imense adunate de papi de-a lungul secolelor.
Sali imense cu nenumarate obiecte de arta. In mare majoritate, exponate apartinand lumii pagane, dar asortate cu arta mai recenta, crestina. Pe drum, Capela Sixtina (este ironic, intr-un fel, daca te gandesti ca este vorba de o capela intr-un muzeu, adica o capela exponat).
Muzeul Vatican face parte din Valea Plangerii insa pentru un singur motiv major, si anume acela ca, desi te afli intr-un palat care face parte dintr-un stat crestin prin definitie, referinta la credinta crestina este aproape inexistenta (in afara multelor exponate care au de-a face cu papalitatea). Exista un mic muzeu crestin care este aproape un fel de gluma. O singura sala, dupa trecerea din Capela Sixtina, cu cateva exponate puse mai mult la gramada, majoritatea fara nicio relevanta. Aproape nimic din istoria veche a crestinatatii Romei, orasul martirilor care s-au razboit cu autoritatea imperiala si au invins. In Vatican, aproape nicio referinta la memoria martirilor. Sali peste sali cu tablouri cu papi, cu statui paganesti, cu zeitati egiptene, chiar si o mare sala separata cu trasurile si masinile papilor. Dar pentru Sfintii Petru si Pavel, Ignatie al Antiohiei, Clement Romanul, Perpetua si Felicitas, Nereus si Achila si miriadele de sfinti, martiri si marturisitori, nimic sau aproape nimic.
Colloseum
Intrand in Colloseum, parca poti vedea cu ochii mintii si parca poti simti cu ochii duhovnicesti faptul ca in niciun loc de pe pamant nu pare sa fi fost atat de evidenta incrancenearea luptei dintre puterea lumeasca si imparatia duhovniceasca. Aflat la cativa pasi de colina palatina, centrul puterii imperiale, Colosseumul a fost locul unde, desi zdrobiti de coltii fiarelor sau arsi in foc, martirii s-au luptat cu aceasta putere lumeasca titanica si au invins.
Cum au invins? Intrand in giganticul amfiteatru, nu se poate sa nu te stapaneasca aceasta intrebare. Cum, cand pe bancile imensei arene erau zeci de mii de romani care vroiau sa vada doar sangele lor tasnind, cand imparatul catarat pe locul sau pamantesc de onoare se delecta trimitand pe cei mai sfinti oameni la moarte ca pe un sport, cum reuseau ei, care erau tinuti in temnite impreuna cu animalele, ei insisi nefiind mai mult decat niste animale pentru cei care ii stapaneau, cum au izbutit ei sa nu se indoaie in fata acestei zdrobitoare puteri lumesti? In aceasta arena, in care ochii turistilor nu vad deseori decat ziduri goale si pietre care nu spun nimic, in aceasta arena nu s-au luptat martirii cu fiarele sau cu tortionarii lor. Ei nu erau facuti pentru o lupta atat de mica. Ei s-au luptat direct cu imparatii, cu puterea si fala lor lumeasca, chiar in fieful acestora. Si au invins.
Vaticanul, dupa cum am vazut, pare sa fi uitat aceasta. Nadajduiam ca in Colloseum, altarul de jertfa al atator si atator martiri biruitori, voi vedea amintirea biruintei lor undeva printre acele pietre fara viata. Ca de atatea ori insa, m-am inselat. Doar o cruce de fier si o inscriptie este tot ce aminteste de faptul ca marele amfiteatru nu mai este in mana unor pagani. In rest, faptele imparatilor pagani care au dorit sa-i zdrobeasca si sa-i ingroape pe martiri pe si sub pietrele acelea sunt continuate cu succes de actualii stapanitori lumesti, care alunga acum nu trupurile de acolo (poate ca or mai fi ceva moaste amestecate cu oase de animale pe sub zidurile acelea, cam ca la noi la Aiud), ci duhurile lor, pe care parca nu le sufera a le strica atmosfera “istorica”, generatoare de mare profit. Poate acesta este motivul pentru care in Colloseum nu gasim un muzeu al martirilor crestini, ci un muzeu al istoriei pagane a lumii. Martiriul nu vinde, paganismul o face – am vazut aceasta inclusiv la Vatican.
San Clemente
In apropierea Colloseumului, la cateva sute de metri, se afla biserica San Clemente. Numele ei vine de la Sfantul Clement Romanul, unul dintre primii papi ai Romei, ucenic al Sfintilor Apostoli. Moastele sale se afla aici, aduse in secolul IX de Sfantul Chiril (fratele Sfantului Metodie). Din acest motiv, una dintre capelele bisericii are hramul Sfantului Chiril. Poate cel mai impresionant este faptul ca aici sunt gazduite moastele Sfantului Ignatie al Antiohiei, cel care a murit martir chiar in Colloseum, in anul 107.
Din pacate, nici moastele Sfantului Clement, nici cele ale Sfantului Ignatie, nu sunt puse la inchinare, ci sunt tinute in altarul bisericii. Se pare ca inchinarea la sfintele moaste nu este bineplacuta in Roma, poate pentru a nu expune deosebirea dintre moastele sfintilor vechi – ortodocsi – si asa-zisele moaste ale “sfintilor” recenti.
In fine, desi intristat de acest neajuns, am decis sa cumpar biletul de acces catre zona “arheologica” a bisericii. Dedesubtul prezentei biserici se afla biserica veche, din secolul IV, care a fost converita dintr-o o casa care a apartinut unui crestin din secolul I, folosita ca loc de adunare si rugaciune pentru primii crestini. Asadar am putut intra in locul in care se adunau primii sfinti ai bisericii din Roma, locul unde poate predicau chiar Sfintii Apostoli.
Dedesubtul acestei biserici vechi insa, se afla un fost mithraeum, adica un sanctuar dedicat zeului Mithra, impreuna cu o scoala de mithraism, unde probabil erau scoliti sacerdotii pagani. Acest mithraeum, impreuna cu intreg subsolul, au fost umplute cu pamant de catre constructorii bisericii din secolul IV. Odata cu aceasta constructie, acei crestini au ingropat si urmele paganismului. Din pacate insa, ele au fost scoase la suprafata acum si sunt expuse pentru vizitare – si “apreciere” – tocmai de catre urmasii acelor crestini, pentru care vasazica aceste simboluri paganesti nu mai constituie uraciune.
Catacombele
In basmul nostru, “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, Fat-Frumos, dupa ce ajunge in Valea Plangerii, stapanit de dorul sfasietor al parintilor, al obarsiei sale pe care o uitase, face drumul inapoi. Ajungand acasa, nu mai gaseste decat mormintele acestora.
Trecand prin Valea Plangerii, am ajuns si eu la mormintele parintilor nostri. Nu erau acolo unde erau miile de turisti, sutele de ghizi si echipele de securitate. La fel ca si acum, mormintele crestine nu erau in preajma locurilor pagane. Acolo, crestinii nu erau bineveniti.
Daca fugi deci de obiectivele “cautate” (lumesc), poti ajunge la obiectivele cautate de crestini. Si deoarece crestinii nu erau bineprimiti in Roma antica, pentru a le gasi mormintele trebuie sa iesi din orasul vechi, sa mergi spre periferie, acolo unde crestinilor le era permis sa se ingroape.
Catacombele sunt deci cimitirele crestinilor care, din lipsa de bani, au decis sa-si construiasca cimitirele nu orizontal, ca astazi, ci vertical, in jos, in adancul pamantului. Sunt multe catacombe in Roma, dar nu multe se pot vizita (multe nici nu sunt explorate). Am ales sa vizitez Catacombele Sfintei Domitilla din trei motive: sunt cele mai vechi (sec II-IV) si mai extinse, contin inca morminte nedeschise, si in aceste catacombe se gaseste o bazilica subterana din secolul IV.
Turul – printr-o mica sectiune a catacombelor – nu dureaza mai mult de jumatate de ora, dar este suficient pentru a intelege ca ai ajuns intr-un loc cu totul si cu totul special. Mergand pe culoarele care trec printre mormintele sapate in piatra, ai senzatia ca mergi prin istorie. Pe pereti vezi scrijelituri crestine, cu simboluri despre care numai ai citit ca se foloseau de catre primii crestini. Pestele, monograma lui Hristos, si bineinteles Crucea, toate zgariate, cu doua mii de ani in urma, in intunericul subpamantean in care au fost fortati sa-si odihneasca mortii.
Bazilica subterana a fost construita in secolul IV chiar pe mormintele sfintilor Nereus si Achila, care au fost ingropati acolo. Au fost si multi alti sfinti ingropati in catacombe, nenumarati si nestiuti, si trecand pe langa mormintele inca nedeschise nu poti sa nu te intrebi daca nu cumva treci, inchinandu-te, pe langa trupul unui sfant, ingropat acolo la randul lui de alti sfinti.
Intr-o mica absida, un mormant al unui crestin mai bogat. Se vede din materialele folosite, dar si din pictura superba si atat de impresionanta. Sfintii Petru si Pavel, pictati pe peretele de deasupra mormantului. Iar pe cupola micii abside, Mantuitorul Insusi impreuna cu Soborul Sfintilor Apostoli. Ce incheiere mai buna pentru aceasta calatorie, decat sa descoperi, in adancul pamantului, la capataiul unui crestin din primele veacuri, pe Sfintii Petru si Pavel, impreuna, nedespartiti, asa cum au ramas la noi, in Ortodoxie. Vazandu-i nedespartiti, impreuna cu Mantuitorul si Soborul Sfintilor Apostoli, in acea pictura cu totul canonica, pe peretii unui mic mormant din strafundul pamantului roman, am intelesc ca am ajuns acasa, acolo unde trebuia, acolo unde timpul nu are relevanta atata vreme cat este Hristos cel care il transfigureaza si care ne uneste pe noi, de acum, cu ei de atunci.
La periferia Romei, ca si crestinii primilor veacuri, in strafundul pamantului, intorcandu-ma din Valea Plangerii am descoperit, la fel ca Fat-Frumos, memoria. Memoria Ortodoxiei in pamantul Apusului.
Paul Cocei
Paul Cocei
-
Jurnal de pelerinaj: Rostov
Publicat in : Reportaj -
Jurnalul unui pelerinaj in Valea Plangerii
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.