Teoria stadiilor diferite de dezvoltare a embrionului si distinctia dintre embrionul neformat si cel format, cu toata autoritatea pe care le-o confera textul biblic, prezinta unele puncte slabe din punctul de vedere al realitatii biologice pe care o reprezinta continuitatea de dezvoltare a fiintei umane dupa zamislire. O prima problema care se pune este aceea a imposibilitatii de a se distinge cu precizie momentul in care embrionul are forma omeneasca de cel in care inca nu o are, cu atat mai mult cu cat -stiinta actuala ne-o arata limpede - organele nu se diferentiaza toate in acelasi timp.

Sfintii Parinti, inclusiv cei care apara teoria formarii embrionului in mod treptat, au totusi o oarecare notiune a continuitatii. Unele texte lasa sa se intrevada ca embrionul sau fetusul este privit drept un adevarat copil, deosebit de cel venit pe lume doar prin varsta. Daca fetusul (sau embrionul) nu este considerat drept om deplin, cel putin este privit ca "un viitor om", sau ca un om pe cale sa se formeze.

Am citat deja formula percutanta a lui Tertulian: "Om este si cel zamislit, care urmeaza sa creasca, dupa cum fructul este fruct inca din samanta."

In cadrul antropologiei dinamice care le este proprie, Parintii rasariteni indeosebi merg foarte departe cu acest sens al continuitatii. Stim ca multi dintre Parintii rasariteni cred ca omul, constituit, potrivit naturii sale, dupa chipul lui Dumnezeu, este menit sa ajunga, in mod- liber, la asemanarea cu Dumnezeu printr-o sinergie a efortului personal si a harului dumnezeiesc. in acest proces de realizare progresiva a asemanarii cu Dumnezeu fiinta sa ajunge sa se implineasca, si numai devenind dumnezeu dupa har

el devine om desavarsit, ajungand, dupa cuvantul Apostolului Pavel, "la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4,13). Din punctul de vedere duhovnicesc care se refera la faptura omeneasca in totalitatea fiintarii si a devenirii sale, gradul de dezvoltare biologica nu mai este atat de important: un om dezvoltat din punct de vedere biologic poate parea din punct de vedere duhovnicesc "un mic copil" (cuvant de care se folosesc adesea Parintii cand vorbesc despre Adam cel din rai, dar si atunci cand se refera la cei care nu sunt tari in credinta sau care n-au ajuns la capatul cresterii lor duhovnicesti).

Prin recurenta, embrionul apare cu atat mai valoros, cu cat el este o fiinta omeneasca ce incepe sa inainteze spre o implinire care nu se va realiza decat la varsta adulta si chiar dincolo de ea. Vom cita, pentru a ilustra acest punct de vedere, cuvintele Sfantului Macarie Egipteanul, care, comparand dezvoltarea duhovniceasca si dezvoltarea biologica, spune ca "fatul din pantecele mamei nu devine deodata om, ci pe indelete capata chipul (omului) si se naste; dar nici atunci nu este desavarsit, ci trebuie sa creasca vreme de multi ani ca sa devina barbat".

Dar cel mai limpede apare aceasta conceptie la Sfantul Grigorie de Nyssa, care-i consacra un lung expozeu: "Ia seama deci si nu te intrista nici tu pentru ca firea noastra inainteaza spre implinirea ei pe calea care i se cuvine sa mearga, ci, privind la seminte, cugeta ca cele ce exista sunt randuite, in mod cu totul folositor si de trebuinta, spre un anume scop si ca nu pentru aceasta clipa de acum am fost adusi la existenta. Facatorul nostru nu l-a zidit pe om ca sa ramana fat in pantecele mamei, si firea nu are drept tel firea pruncului si nici nu se indreapta numai spre varstele care vin apoi in urma si pe care firea le imbraca pe rand, prin schimbare - caci infatisarea noastra se schimba o data cu trecerea vremii. Ea nu are drept tel nici nimicirea pe care o cunoaste trupul la moarte.

Ci toate aceste etape si toate cele de acest fel nu sunt decat portiuni de drum pe care trebuie sa le strabatem ca sa putem inainta. Scopul si sfarsitul acestui drum il constituie restaurarea in starea cea dintai, care nu este nimic altceva decat asemanarea cu Dumnezeu. Si dupa cum, pentru a se ajunge la spic, natura a socotit de cuviinta sa faca sa rasara mai intai fir de iarba, dar nu acesta este scopul ei, si nu de spice sau de paie se ingrijeste agricultorul, ci de bobul de grau care ne este spre hrana si care se iveste in urma celorlalte, tot asa, in ce priveste viata, menirea ei este fericirea cea vesnica.

Si tot ce priveste acum trupul: moartea, batranetea, tineretea, copilaria si inceputul ce se face in pantecele mamei, toate acesta sunt, ca si iarba, paiul si spicele, un drum si o inlantuire, o inaintare spre desavarsirea nadajduita, a ceea ce ni s-a dat ca potenta."

Jean Claude Larchet

.